Dilema de Revelion: Când dragostea și propriile vise se ciocnesc

— Nu, Vlad, nu mai încăpem! Am spus-o de atâtea ori, nu vreau să ne transformăm apartamentul într-o gară, am șoptit, dar vocea mea s-a pierdut în zgomotul vocii lui, care răsuna din sufragerie.

— Băi, Sorin, adu-i pe toți, nu-i problemă! Facem loc, găsim scaune, nu? E Revelionul, frate! a strigat Vlad la telefon, râzând, fără să-și dea seama că fiecare cuvânt al lui mă lovea ca un ciocan în piept.

Am rămas nemișcată, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi adun gândurile. Era a treia oară în acea săptămână când ne certam pe tema asta. Eu, Ana, mereu cu dorința de liniște, de intimitate, de momente simple, el, Vlad, sufletul petrecerii, mereu cu zâmbetul larg și cu planuri mărețe. Ne iubeam, dar parcă fiecare zi ne arăta cât de diferiți suntem.

— Ana, hai, nu mai fi așa! E doar o dată pe an, nu? Ce dacă vin mai mulți? O să fie super! a venit el spre mine, cu ochii strălucind de entuziasm. M-a cuprins de umeri, dar eu m-am tras ușor, simțind că nu mai pot respira.

— Vlad, nu înțelegi… Eu nu pot. Nu mai pot. Nu vreau să mă prefac că mă bucur, nu vreau să zâmbesc când simt că mă sufoc. De ce nu putem să fim doar noi doi, măcar anul ăsta? am spus, cu voce tremurată.

El a oftat, s-a tras deoparte și a început să se plimbe prin cameră, nervos. — Mereu e vorba doar de ce vrei tu, Ana. Mereu liniște, mereu intimitate. Dar și eu exist aici, și eu am nevoie de prieteni, de viață, de energie! Nu vezi că mă sufoc dacă stăm doar noi doi, în tăcere?

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu voiam să plâng, nu voiam să par slabă, dar nu mai puteam. — Și eu mă sufoc, Vlad. Mă sufoc de gălăgie, de oameni, de compromisuri. De ce trebuie să renunț mereu la ce simt eu?

S-a lăsat o liniște grea între noi. Am auzit cum ceasul din hol ticăie, cum afară cineva trântește ușa de la lift. M-am gândit la mama, la tata, la serile de Revelion din copilărie, când stăteam toți trei la masă, cu televizorul dat încet și cu râsul nostru cald umplând casa. Mi-era dor de simplitatea aia, de liniștea aia. Dar Vlad nu știa ce înseamnă asta. Pentru el, fericirea era zgomot, lume, dans, haos.

— Poate nu suntem făcuți să fim împreună, a spus el, încet, fără să mă privească. Poate că ne-am mințit că putem face compromisuri, dar de fapt ne pierdem pe noi înșine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să aud asta, dar știam că are dreptate. Ne iubeam, dar ne iubeam fiecare în felul nostru. Și, de fiecare dată când încercam să ne întâlnim la mijloc, unul dintre noi rămânea gol, neîmplinit.

— Vlad, eu nu vreau să te pierd. Dar nu vreau nici să mă pierd pe mine. Ce facem? am întrebat, cu vocea stinsă.

El s-a așezat pe canapea, cu capul în mâini. — Nu știu, Ana. Nu știu. Poate că trebuie să ne dăm timp. Să vedem dacă putem să fim împreună fără să ne anulăm unul pe altul.

Am stat acolo, în bucătăria noastră mică, cu lumina galbenă de la neon, și am simțit că lumea mea se clatină. M-am gândit la toate momentele frumoase, la serile când dansam împreună prin casă, la diminețile când îmi aducea cafeaua la pat. Dar m-am gândit și la toate serile când stăteam singură în dormitor, cu ușa închisă, pentru că el avea prieteni în vizită și eu nu mai suportam gălăgia.

— Ana, dacă vrei, anul ăsta facem cum zici tu. Doar noi doi. Dar la anul, te rog, să fie cum vreau eu, a spus el, cu o voce obosită.

Am zâmbit trist. — Nu știu dacă așa funcționează dragostea, Vlad. Nu știu dacă putem să ne împărțim fericirea pe ani, ca pe niște felii de tort.

A venit lângă mine, m-a luat de mână și am stat așa, în liniște, fiecare cu gândurile lui. Știam că nu există răspunsuri simple. Știam că, oricât de mult ne-am iubi, uneori dragostea nu e de ajuns dacă nu ne putem regăsi pe noi înșine în povestea celuilalt.

În noaptea de Revelion, am stat amândoi pe balcon, privind artificiile de departe. Nu am vorbit mult. Am simțit că între noi s-a așezat o tăcere grea, dar și o speranță timidă că poate, cu timpul, vom învăța să ne ascultăm cu adevărat.

Mă întreb și acum: cât de mult trebuie să renunțăm la noi înșine pentru a păstra dragostea vie? Și, dacă renunțăm prea mult, ce mai rămâne din noi?