Dincolo de Zâmbete: Povestea Unei Căsnicii Frânte

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să pretind că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își aranja cravata în oglindă, ignorându-mă complet. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să deschid subiectul, dar răspunsul lui era mereu același: o privire rece, tăioasă, și un oftat prelung.

— Nu e momentul, Irina. Avem musafiri diseară. Te rog, nu începe iar, a spus el, fără să mă privească.

M-am uitat la mine în oglindă. Machiajul era perfect, rochia aleasă cu grijă. Dar ochii mei trădau totul: oboseală, frică, dorința de a fugi. Pentru toți ceilalți eram Irina și Vlad, cuplul model. La fiecare aniversare de familie, la fiecare masă cu prietenii, eram invidiați pentru armonia noastră. Pe Facebook, pozele noastre strângeau sute de like-uri: eu cu mâna pe umărul lui Vlad, el zâmbind larg. Nimeni nu știa că, de luni bune, nu ne mai atinsesem nici măcar din greșeală.

Totul a început subtil. După nuntă, Vlad a devenit tot mai distant. Întâi au fost serile petrecute la birou, apoi tăcerile lungi la cină. Orice încercare de discuție se lovea de un zid. — Ești prea sensibilă, Irina. Nu vezi că muncesc pentru noi? — îmi spunea el când încercam să-i spun că mă simt singură.

Mama mea mă suna des: — Cum e Vlad? Voi sunteți bine? — Da, mamă, suntem bine, îi răspundeam mereu, mințind fără să clipesc. Cum aș fi putut să-i spun adevărul? Că soțul meu nu mă mai vedea? Că mă simțeam captivă într-o casă care nu mai era acasă?

Într-o seară, după o altă cină tăcută, am încercat să-l iau de mână. S-a tras brusc.
— Ce faci? Nu vezi că sunt obosit?
M-am retras rușinată. M-am dus în dormitor și am plâns în pernă până am adormit.

A doua zi dimineață, la cafea, Vlad s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Sâmbătă mergem la mama ta, da? Să nu uiți să iei prăjitura aia care-i place ei.

Am început să mă simt ca o marionetă într-un spectacol pe care nu-l mai doream. La serviciu zâmbeam fals colegilor și evitam orice discuție despre viața personală. Prietena mea cea mai bună, Ana, a observat schimbarea.
— Irina, tu chiar ești bine? Parcă nu mai ești tu…
Am dat din umeri și am schimbat subiectul. Mi-era rușine să recunosc că nu sunt fericită.

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui Vlad. Era de la o colegă: „Seara trecută a fost minunată. Abia aștept să ne revedem.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să-l confrunt, dar mi-a fost frică. Frică de reacția lui rece, de privirea aceea care mă făcea să mă simt mică și neimportantă.

Seara aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. M-am uitat la el cum mănâncă liniștit și am simțit că mă sufoc. — Vlad… trebuie să vorbim.
El a ridicat ochii din farfurie: — Ce-ai pățit iar?
— Am găsit mesajul acela… De la Simona.
A oftat și a dat ochii peste cap: — E doar o colegă. Nu inventa probleme unde nu sunt.

Am vrut să țip, să plâng, să-i spun cât de mult mă doare indiferența lui. Dar n-am făcut-o. Am rămas tăcută, cu ochii în farfurie.

Au urmat luni de zile în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Mergeam împreună la evenimente de familie, zâmbeam larg pentru poze și ne prefăceam că suntem fericiți. În realitate, fiecare zi era o luptă cu mine însămi: să nu cedez, să nu mă pierd cu totul.

Într-o duminică dimineață, mama m-a găsit plângând în bucătărie.
— Irina, ce se întâmplă? Nu mai pot să te văd așa…
Atunci am cedat. I-am spus totul: despre tăcerile lui Vlad, despre singurătatea mea, despre mesajele găsite pe telefon.
Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Nu meriți asta. Nimeni nu merită să trăiască așa.

A fost prima dată când cineva m-a ascultat fără să mă judece. Am început să merg la terapie și încet-încet am prins curaj să vorbesc despre ce simt.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, i-am spus lui Vlad că vreau divorțul.
— Ești nebună! Ce-o să zică lumea? Ce-o să le spunem părinților?
— Nu mai pot trăi în minciună. Prefer să fiu singură decât invizibilă lângă tine.

A urmat un scandal monstruos. Părinții lui au venit la noi acasă să mă convingă să mă răzgândesc.
— Irina, gândește-te bine! O căsnicie nu se destramă pentru niște prostii!
Dar eu eram hotărâtă. Pentru prima dată după ani de zile simțeam că respir din nou.

Divorțul a fost greu și dureros. Prietenii comuni au ales tabere. Unii m-au judecat aspru: — Cum ai putut să-l lași pe Vlad? Erai norocoasă!
Dar eu știam adevărul: norocul meu era că am avut curajul să plec.

Astăzi locuiesc singură într-un apartament mic din București. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încă mai am zile când mă întreb dacă am făcut bine sau dacă voi putea iubi vreodată din nou fără teamă.

Uneori mă uit la pozele vechi și mă întreb: câte femei zâmbesc astăzi doar pentru aparențe? Câte dintre noi avem curajul să rupem tăcerea?