Două vieți într-o zi: Cum am născut-o pe Maria în clipa în care l-am pierdut pe Vlad

— Nu, nu pot să cred! Nu acum, nu azi! — am urlat, cu mâinile strânse pe burtă, în timp ce asistenta încerca să mă liniștească. În salonul alb, cu miros de dezinfectant și sunetul sacadat al monitoarelor, lumea mea se prăbușea. Într-o mână țineam telefonul, iar vocea fratelui lui Vlad, Andrei, răsuna în urechea mea: „A avut accident… Nu a supraviețuit.”

În același timp, contracțiile mă sfâșiau. Mă simțeam ruptă între două lumi: una care se sfârșea și alta care abia începea. Am urlat din nou, dar nu de durere fizică, ci de o disperare pe care nu o credeam posibilă. „Nu acum, Vlad! Nu mă lăsa singură!”

Când am născut-o pe Maria, am simțit că nu pot să o privesc. O asistentă mi-a pus-o pe piept, iar eu am izbucnit în plâns. „Ești mamă acum”, mi-a șoptit ea, dar eu mă simțeam orfană. Vlad nu mai era. Nu avea să-i vadă ochii, nu avea să-i audă primul râs.

După câteva ore, salonul s-a umplut de voci. Mama mea a venit prima, cu ochii roșii și fața brăzdată de lacrimi. „Trebuie să fii tare pentru Maria”, mi-a spus, dar vocea îi tremura. Apoi a intrat Andrei, fratele lui Vlad, cu privirea pierdută și mâinile încleștate pe o geacă veche a lui Vlad. „Nu știu cum să-ți spun… Vlad… era totul pentru noi.”

A urmat o tăcere apăsătoare. Nimeni nu știa ce să spună. Mama lui Vlad a venit abia a doua zi. Nu m-a privit în ochi. S-a aplecat peste pătuțul Mariei și a început să plângă în hohote: „De ce ai venit tu și l-ai luat pe el?”

Am simțit că mă prăbușesc din nou. În loc să fim uniți de durere, ne-am rupt și mai tare. Mama lui Vlad m-a acuzat că nu l-am sunat la timp, că dacă nu eram însărcinată și stresată, poate Vlad ar fi fost mai atent la volan. „Totul s-a schimbat de când ai apărut tu în viața lui”, mi-a spus cu răceală.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de oameni: rude, vecini, prieteni. Toți își dădeau cu părerea despre cum ar trebui să-mi cresc copilul fără tată, despre cum ar trebui să-mi port doliul. Unii îmi spuneau să mă mut la mama mea la țară, alții că trebuie să rămân în București pentru viitorul Mariei.

Noaptea, când Maria plângea și eu nu aveam putere nici să mă ridic din pat, îl strigam pe Vlad în gând: „Unde ești? Cum să fac față singură?”

La parastasul de șapte zile, mama lui Vlad a refuzat să mă lase să țin copilul în brațe. „Nu vreau să-l vadă lumea pe copilul tău la înmormântarea fiului meu”, mi-a spus printre dinți. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit afară și am plâns până când nu am mai avut lacrimi.

Andrei a venit după mine. „Nu e vina ta”, mi-a spus încet. „Mama e distrusă… și eu sunt… dar nu e vina ta.” L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că nu sunt complet singură.

Au trecut săptămâni în care am trăit ca un robot: hrăneam copilul, îl legănam, mergeam la medic, făceam cumpărături. Dar sufletul meu era gol. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă: „Trebuie să mergi mai departe pentru Maria!” Dar eu nu voiam decât să mă ascund.

Într-o seară, mama mea a venit la mine cu o scrisoare găsită printre lucrurile lui Vlad. Era scrisă cu câteva zile înainte de accident:

„Dacă se va întâmpla vreodată ceva cu mine, vreau ca Maria să știe că am iubit-o înainte să o văd. Și vreau ca tu să fii fericită, chiar dacă eu nu mai sunt.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Am plâns și am râs în același timp. Pentru prima dată după mult timp, am luat-o pe Maria în brațe și i-am spus: „Tatăl tău te iubește. Și eu te iubesc.”

Dar conflictele cu familia lui Vlad nu s-au oprit aici. Mama lui a încercat să mă dea afară din apartamentul în care locuiam cu Vlad: „E casa băiatului meu! Tu nu ai niciun drept aici!” Am ajuns la avocat, la certuri interminabile și la nopți nedormite.

Andrei a fost singurul care mi-a luat apărarea: „Maria e nepoata mea! Nu poți s-o dai afară!” Dar mama lui era hotărâtă: voia custodia Mariei sau măcar să mă vadă plecată.

Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. Dacă nu cumva prezența mea aduce doar suferință celor din jur.

Într-o zi, când Maria avea aproape un an și făcea primii pași prin sufragerie, am simțit pentru prima dată un strop de bucurie adevărată. Am realizat că viața merge înainte, chiar dacă doare.

Acum stau și mă gândesc: oare pot ierta vreodată? Oare pot găsi liniștea între două lumi — una care s-a sfârșit și alta care abia începe? Voi reuși să fiu mamă bună pentru Maria fără să mă pierd pe mine?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe când totul pare pierdut?