Douăzeci de ani de minciuni: Adevărul ascuns al soțului meu a ieșit la iveală într-o clipă

— Cine ești? am întrebat cu vocea tremurândă, strângând telefonul atât de tare încât mi-au amorțit degetele. Era o seară obișnuită de joi, copiii erau la teme, iar Mihai, soțul meu de douăzeci și unu de ani, întârziase din nou la serviciu. Pe ecran apărea un număr necunoscut, iar vocea de la celălalt capăt era feminină, tânără și hotărâtă.

— Sunt Ana. Îmi pare rău că trebuie să afli așa, dar nu mai pot trăi cu minciuna. Mihai… Mihai e și tatăl copiilor mei. Suntem împreună de douăzeci de ani.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat telefonul să cadă pe masă, iar lumea s-a prăbușit în jurul meu. Copiii mei, Andreea și Vlad, au ridicat privirea speriați. Am încercat să mă ridic, dar genunchii nu m-au mai ținut. Într-o clipă, tot ce știam despre viața mea s-a transformat într-o glumă crudă.

Am stat acolo, pe podeaua rece din bucătărie, minute întregi, încercând să procesez cuvintele acelei femei. Mihai? Douăzeci de ani? O altă familie? Cum era posibil? Cum de nu am văzut nimic?

Când Mihai a intrat pe ușă, târziu în noapte, l-am privit ca pe un străin. Nu am spus nimic la început. El a venit spre mine cu zâmbetul acela obosit pe care îl cunoșteam atât de bine.

— Ce s-a întâmplat? De ce plângi?

— Cine este Ana? am întrebat cu glas stins.

A înghețat. Pentru prima dată în douăzeci de ani, l-am văzut speriat cu adevărat. S-a așezat pe scaun și a început să tremure.

— Nu voiam să afli așa…

— De cât timp? am urlat, fără să-mi mai pot stăpâni furia.

— De când ne-am căsătorit…

Am izbucnit în plâns. Copiii au venit lângă mine, neînțelegând nimic din ce se întâmplă. Vlad m-a întrebat:

— Mama, ce se întâmplă? De ce țipi la tata?

Nu am putut să le spun atunci adevărul. Cum să le explici unor copii că tatăl lor are o altă familie, alți copii, o altă viață?

Nopțile următoare au fost un coșmar. Mihai a încercat să vorbească cu mine, să-mi explice că nu a vrut niciodată să mă rănească, că m-a iubit mereu și că totul a fost prea complicat ca să poată ieși vreodată la suprafață.

— Am crezut că pot duce totul… Că pot fi tată pentru toți copiii mei…

L-am privit cu ură și dezgust. Cum poți trăi douăzeci de ani cu cineva fără să-ți dai seama că te minte în fiecare zi? Cum poți fi atât de naiv?

Mama mea a venit a doua zi dimineață. M-a găsit plângând în bucătărie, cu ochii umflați și fața brăzdată de lacrimi.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca?

I-am spus totul printre sughițuri. S-a uitat la mine cu milă și furie.

— Ți-am spus mereu că Mihai e prea secretos! Dar tu nu ai vrut să mă asculți!

M-am simțit mică și neputincioasă. Toată lumea părea să știe ceva ce eu nu am vrut să văd.

În zilele care au urmat, am început să pun cap la cap toate indiciile pe care le ignorasem: serile târzii la „serviciu”, vacanțele „de lucru”, telefoanele date pe fugă din baie sau din curte. Prietena mea cea mai bună, Raluca, mi-a spus:

— Ilinca, nu e vina ta! Bărbații știu să ascundă bine când vor… Dar trebuie să te gândești la tine și la copii acum.

Dar cum? Cum să reconstruiesc ceva din ruinele vieții mele? Cum să le spun copiilor adevărul fără să-i distrug?

Într-o seară, Andreea a venit la mine în cameră.

— Mama… Tata nu mai vine acasă?

Am strâns-o în brațe și am simțit cum inima mi se rupe din nou.

— Tata… Tata are niște probleme pe care trebuie să le rezolve. Dar noi suntem împreună și ne vom descurca.

Mihai a încercat să repare ceva ce nu mai putea fi reparat. A venit cu flori, cu promisiuni goale, cu lacrimi în ochi.

— Ilinca, te rog… Nu vreau să te pierd!

L-am privit lung și am simțit doar goliciune.

— Ai pierdut totul în clipa în care ai ales să mă minți atâția ani.

Au urmat luni întregi de discuții cu avocați, vizite la psiholog pentru copii și pentru mine. Am descoperit că Ana locuia într-un oraș apropiat și că Mihai făcea naveta între cele două vieți ca un actor într-o piesă absurdă.

Odată am vrut să o întâlnesc pe Ana. Aveam nevoie să văd femeia pentru care soțul meu își împărțise inima și timpul. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centrul orașului. Era tânără, frumoasă și obosită.

— Îmi pare rău… Nu am știut niciodată cât de mult te va răni totul. Am crezut că Mihai va alege până la urmă…

Am privit-o fără ură. Eram două femei distruse de același bărbat.

Acum, după aproape un an de la acel telefon fatidic, încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă. Copiii mei sunt mai tăcuți, mai retrași. Eu încerc să mă regăsesc printre ruinele unei vieți care părea perfectă din afară.

Mă întreb mereu: cum am putut fi atât de oarbă? Oare există vreodată semne pe care le putem vedea sau pur și simplu alegem să credem ce ne dorim? Poate cineva să ierte o asemenea trădare sau rămânem mereu prizonierii trecutului?