Dragoste oarbă și apartamentul din Militari

— Sorina, nu-mi place băiatul ăsta. Are ochii reci, ca de sticlă. Nu-l aduce la noi în casă!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Eu, cu inima bătându-mi nebunește, încercam să-mi ascund zâmbetul larg după o cană de ceai. Vlad urma să vină pentru prima dată la noi acasă, în apartamentul din Militari pe care îl moștenisem de la bunica. Mama nu-l văzuse decât o dată, pe fugă, când venise să mă ia de la facultate. Atunci mi-a spus că nu-i place cum mă privește, că pare genul care vânează ceva. Dar eu eram îndrăgostită până peste cap.

Îl cunoscusem pe Vlad într-o cafenea din centru. Era o zi ploioasă de martie, iar eu îmi uitasem umbrela acasă. El mi-a oferit-o pe a lui, cu un zâmbet larg și o glumă despre norocul meu prost. Nu eram niciodată cea mai frumoasă fată din cameră, iar mama încerca mereu să-mi facă cunoștință cu băieți „de familie bună”, cum îi spunea ea. Dar Vlad era altfel: rebel, cu părul ciufulit și ochii aceia verzi care păreau să vadă direct în sufletul meu.

— Mamă, Vlad e diferit. Nu-l judeca înainte să-l cunoști! am spus apăsat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Să nu spui că nu te-am avertizat, Sorina. Unii oameni nu vin pentru tine, ci pentru ce ai tu.

Am oftat și am ieșit din bucătărie. În seara aceea, Vlad a venit cu o sticlă de vin ieftin și un buchet de lalele galbene. Mama l-a privit ca pe un intrus. A pus întrebări tăioase despre familie, serviciu, planuri de viitor. Vlad a răspuns evaziv, făcând glume și încercând să detensioneze atmosfera. Eu râdeam la fiecare replică a lui, încercând să ignor privirea mamei care părea să spună „ți-am zis eu”.

După ce a plecat Vlad, mama a început:
— Fata mea, nu vezi că nu are nimic? Nici serviciu stabil, nici familie aici… Ce caută la tine?

— Mamă, nu toți trebuie să fie ca tata! Vlad e artist, pictează! Are vise!

— Vise? Cu visele nu plătești întreținerea!

Am trântit ușa camerei mele și am plâns până târziu în noapte. Nu voiam să aud adevărul. Vlad era tot ce-mi dorisem: atenție, pasiune, promisiuni de viitor. Începuse să vină tot mai des la mine acasă. Își lăsa hainele la mine, aducea pensule și tuburi de vopsea pe balconul unde bunica ținea mușcatele.

La început era magic. Îmi picta portretul pe bucăți de carton găsite prin scara blocului. Îmi spunea că sunt muza lui, că fără mine n-ar putea crea nimic. Mă simțeam specială, iubită, văzută.

Dar încet-încet au apărut umbrele. Vlad nu-și găsea de lucru. Îmi cerea bani „împrumut” pentru materiale sau pentru țigări. Când îl întrebam când îmi dă banii înapoi, se supăra și spunea că nu am încredere în el.

Mama mă tot întreba dacă Vlad contribuie la cheltuieli. Mă mințeam singură: „O să-și găsească ceva curând.” Dar treceau lunile și Vlad era tot mai prezent în apartament și tot mai absent din viața reală.

Într-o seară, după ce ne certasem pentru că îi găsisem mesajele cu alte fete pe telefon, Vlad a ridicat tonul:
— Dacă nu-ți convine, pot pleca! Dar să vezi cum e singură în apartamentul ăsta mare!

Atunci am simțit un fior rece pe șira spinării. Era prima dată când mă amenința cu plecarea ca pe o pedeapsă. Am tăcut și am lăsat totul să treacă.

Mama a venit într-o zi fără să anunțe. L-a găsit pe Vlad tolănit pe canapea, cu laptopul meu în brațe.
— Sorina, vreau să vorbim afară.

Am ieșit pe palier și mama m-a privit direct în ochi:
— Fata mea, te pierzi! Nu vezi că te folosește? Dacă nu-l dai afară acum, o să rămâi fără nimic!

Am izbucnit în plâns:
— Mamă, îl iubesc! Nu pot… Nu vreau să fiu singură!

— Mai bine singură decât cu cineva care te calcă în picioare!

Am rămas pe palier mult timp după ce mama a plecat. În seara aceea am încercat să vorbesc cu Vlad despre viitorul nostru.
— Vlad, tu chiar mă iubești? Sau stai cu mine doar pentru apartament?

A râs amar:
— Dacă n-ai avea apartamentul ăsta, ai crede că m-aș fi uitat la tine?

Mi s-a rupt sufletul. Toate temerile mamei se adevereau într-o singură frază aruncată cu nepăsare.

A doua zi i-am făcut bagajele și i-am cerut să plece. A urlat, a spart o cană și mi-a spus că n-o să găsesc niciodată pe cineva care să mă iubească așa cum a făcut-o el.

Au trecut luni până am reușit să-mi revin. Mama m-a ajutat să strâng cioburile vieții mele și să reconstruiesc ceva din ele. Am început terapia și am învățat să mă pun pe primul loc.

Acum stau singură în apartamentul din Militari și uneori încă mă gândesc la Vlad. Oare dacă mi-aș fi ascultat mama de la început aș fi evitat toată suferința? Sau poate aveam nevoie să trec prin asta ca să învăț cine sunt cu adevărat?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât de mult ar trebui să ne ascultăm părinții când vine vorba de iubire?