Dragoste sub asediul internetului: Povestea mea și a Anei
— Nu mai deschide Facebook-ul, Radu! Te rog, nu mai citi ce scriu oamenii! vocea Anei tremura, iar ochii ei mari, căprui, erau plini de lacrimi. Stătea pe marginea patului nostru din garsoniera mică din Drumul Taberei, strângând în mâini telefonul ca pe o grenadă care ar putea exploda oricând.
Nu am ascultat-o. Am deschis aplicația și am văzut din nou poza noastră de la logodnă: eu, cu zâmbetul meu stângaci și costumul închiriat, ea, într-o rochie simplă, dar radiantă de fericire. Sub fotografie, sute de comentarii. „Asta-i mireasa? Parcă-i sora lui mai mare!” „El sigur a făcut pariu cu băieții.” „Ce glumă proastă!”
Am simțit cum mă sufoc. Mâinile îmi tremurau. Ana nu era nici pe departe femeia pe care revistele o arată ca fiind „perfectă”. Era plinuță, avea o cicatrice pe obraz din copilărie și râdea zgomotos. Dar pentru mine era totul. Și totuși, lumea părea să vadă doar defecte.
— Radu, nu-i lăsa să ne strice bucuria! a șoptit ea, încercând să-mi ia telefonul din mână.
— Cum să nu mă afecteze? Uite ce spun! Cum să nu mă doară?
— Nu contează ce spun ei! Noi știm cine suntem!
Dar conta. Pentru că nu doar necunoscuții râdeau de noi. Mama mea, doamna Viorica, m-a sunat la două zile după ce poza a ajuns virală.
— Radule, tu chiar vrei să te faci de râsul lumii? O fată ca Ana… Nu te-ai gândit că poți mai bine? Ce-or să zică rudele la nuntă?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama nu fusese niciodată de acord cu Ana. O voia pe Simona, fata subțire și tăcută de la biserică. Dar eu o iubeam pe Ana pentru că era vie, pentru că mă făcea să râd când totul părea pierdut.
— Mamă, Ana e aleasa mea. Nu mă interesează ce zic oamenii.
— O să-ți pară rău! O să vezi!
Am închis telefonul și am simțit cum întreaga lume se prăbușește peste mine. La muncă, colegii făceau glume pe seama pozei. Unii îmi trimiteau meme-uri cu noi doi. Alții mă băteau pe umăr și îmi spuneau „Las’ că trece!”.
Într-o seară, după ce Ana a adormit plângând, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem. Dacă nu cumva dragostea noastră era prea mică pentru ura lumii.
A doua zi dimineață, Ana s-a trezit devreme și mi-a lăsat un bilet pe masă: „Te iubesc pentru că ai curajul să fii tu însuți. Nu lăsa lumea să ne schimbe.”
Am simțit o forță nouă în piept. Am decis să nu mai fug. Am scris un mesaj lung pe Facebook:
„Poza noastră a ajuns virală și mulți ați râs de noi. Dar vreau să știți ceva: Ana este femeia care m-a învățat ce înseamnă iubirea adevărată. Nu e perfectă după standardele voastre, dar pentru mine e totul. Dacă asta vă face să râdeți, atunci râdeți cât vreți. Eu aleg să iubesc.”
Au urmat alte sute de comentarii. Unii m-au felicitat pentru curaj. Alții au continuat cu răutățile lor. Dar ceva s-a schimbat: nu mă mai simțeam singur.
În ziua nunții, mama a venit la mine în cameră.
— Radule… poate am greșit. Dar mi-e teamă că vei suferi.
— Mamă, poate o să sufăr. Dar vreau să fiu fericit cu Ana, nu cu cine vrei tu.
A oftat și mi-a pus mâna pe obraz.
— Să fii fericit atunci.
La biserică, Ana tremura toată când a intrat. O vedeam cum își mușcă buzele ca să nu plângă. Dar când m-a văzut, a zâmbit larg și totul s-a luminat.
După nuntă, am primit mesaje de la oameni necunoscuți care ne spuneau că povestea noastră i-a inspirat să fie mai buni sau să-și apere iubirea.
Viața nu s-a schimbat peste noapte. Încă mai sunt zile când ne doare ce spun alții. Dar am învățat că dragostea adevărată nu are nevoie de aprobarea nimănui.
Mă întreb uneori: cât de mult contează părerea lumii dacă inima ta știe ce vrea? Voi ați avea curajul să vă apărați iubirea în fața tuturor?