Dragostea de mamă: O datorie sau un dar?

— Atât? Doar atât ați putut să-mi dați?
Vocea Ioanei, fiica mea, răsună în bucătăria mică, proaspăt renovată pentru nuntă. Mă uit la ea, cu rochia albă încă pe umeri, ochii umezi și buzele strânse. În mâna ei, plicul cu banii pe care i-am pus cu greu deoparte, lună de lună, tăind din medicamente, din haine, din tot ce se putea tăia.
— Ioana, mamă, știi bine că nu avem mai mult… am vrut să fie ceva de suflet, nu doar bani, încerc să-i spun, dar cuvintele mi se opresc în gât.
— Toți prietenii mei au primit mult mai mult de la părinții lor! Cum să încep eu viața de familie cu atât de puțin?
Simt cum mă sufoc. Mă așez pe scaunul de lângă masă, încercând să-mi adun gândurile. Soțul meu, Viorel, tace. Și el a auzit totul, dar nu are putere să intervină. Îl văd cum își frământă mâinile muncite, cu pielea crăpată de la fabrica unde lucrează de peste treizeci de ani.

În acea clipă, tot ce am făcut pentru Ioana mi se pare inutil. Zilele în care am stat cu ea la teme, serile când îi citeam povești, anii în care am renunțat la vacanțe doar ca să-i cumpărăm haine noi pentru școală. Toate par să se fi redus la o sumă de bani într-un plic.

— Nu e vorba doar de bani, Ioana… E vorba de dragoste, de familie, încerc din nou, dar ea mă întrerupe.
— Dragoste? Dragostea nu plătește chiria! Nu-mi cumpără mobilă!
Mă uit la ea și nu o recunosc. Unde e fetița care venea la mine plângând când îi era frică de întuneric? Unde e adolescenta care îmi scria bilețele cu „Te iubesc, mama”? Acum văd doar o femeie tânără, furioasă și dezamăgită.

Viorel oftează și se ridică.
— Ioana, dacă asta crezi despre noi… poate că am greșit undeva. Dar să știi că am dat tot ce am putut.
Ioana își dă ochii peste cap și pleacă trântind ușa. Rămânem singuri, eu și Viorel, într-o liniște apăsătoare.

În zilele următoare, Ioana nu ne mai caută. O sun de câteva ori, dar răspunde scurt sau deloc. Mă simt ca o străină în propria mea familie. Sora mea, Mariana, încearcă să mă liniștească:
— Las-o, soră. O să-i treacă. E stresată cu mutatul și cu banii…
Dar eu nu pot să dorm nopțile. Mă întreb mereu: unde am greșit? Am crescut-o să fie recunoscătoare, să prețuiască lucrurile simple. Dar lumea s-a schimbat. Acum totul se măsoară în bani: cine are mai mult, cine dă mai mult.

Într-o duminică, mergem la biserică. Preotul vorbește despre iertare și despre cât de greu e să ierți atunci când te simți nedreptățit. Mă uit la Viorel și văd lacrimi în ochii lui. Nu l-am văzut niciodată plângând.

După slujbă, ne întâlnim cu vecina noastră, doamna Stancu.
— Ce faceți, dragilor? Cum a fost nunta?
Nu pot să mint.
— A fost frumos… dar s-a terminat urât. Ioana e supărată pe noi că nu i-am dat destui bani.
Doamna Stancu oftează.
— Eh, copiii din ziua de azi… Nu mai știu ce-i aia sacrificiu. Și băiatul meu mi-a zis că nu l-am ajutat destul când s-a mutat la București. Dar știi ceva? Timpul le arată adevărul.

Seara primesc un mesaj de la Ioana: „Mama, am nevoie de niște acte pentru bancă. Poți să mi le aduci mâine?”
Nu e o împăcare, dar e un început. Mă duc a doua zi la ea acasă. E obosită, cearcănele i se văd sub ochii frumoși pe care i-a moștenit de la mine.

— Mulțumesc că ai venit, spune fără să mă privească.
Îi las actele pe masă și mă pregătesc să plec.
— Ioana… vreau doar să știi că te iubim. Și dacă ai nevoie de noi, suntem aici.
Ea oftează și dă din cap.
— Știu… dar e greu. Toți prietenii mei au început cu mai mult. Simt că am pornit cu stângul.
Mă apropii și îi iau mâna în palmele mele aspre.
— Poate că n-am avut bani mulți… dar ai avut mereu dragostea noastră. Și asta nu se termină niciodată.
O văd cum îi tremură bărbia și pentru o clipă cred că va plânge. Dar se abține.
— Am treabă… trebuie să plec la bancă.

Plec cu inima grea. Pe drum mă gândesc la mama mea, cât s-a chinuit cu mine și frații mei. Niciodată nu i-am reproșat că n-a avut ce să-mi dea. Oare generația asta chiar nu mai știe ce înseamnă sacrificiul?

Trec luni de zile în care relația noastră rămâne rece. De Crăciun îi trimit un mesaj: „Te așteptăm acasă.” Nu răspunde. În Ajun primesc un telefon:
— Mamă… pot să vin mâine?
Vocea ei e stinsă, dar simt o urmă de dorință de împăcare.
— Te așteptăm cu drag, îi spun printre lacrimi.

Când intră pe ușă a doua zi, o strâng tare în brațe. Nu mai contează banii, nici reproșurile. Contează doar că suntem împreună.

Dar rana rămâne undeva adânc în sufletul meu. Mă întreb: oare dragostea de mamă a ajuns să fie măsurată în bani? Sau poate n-am știut eu să-i arăt ce contează cu adevărat?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria și unde începe iubirea într-o familie?