Dreptul la fericire la 57 de ani: Povestea Milenei

— Mamă, nu înțelegi că nu poți avea încredere în el? Jelena aproape că țipa, cu ochii umezi și obrajii aprinși. Stătea în picioare, cu mâinile încrucișate, în mijlocul sufrageriei noastre mici din cartierul Dristor, iar eu, Milena, mă simțeam mică, de parcă aș fi fost din nou o adolescentă certată pentru prima țigară fumată pe ascuns.

— Jelena, nu ești tu cea care trebuie să trăiască cu el, ci eu. Am dreptul să fiu fericită, chiar dacă am 57 de ani! Glasul mi-a tremurat, dar am încercat să par fermă. Înăuntrul meu însă, totul era un haos: rușine, vinovăție, speranță.

Dragan stătea pe canapea, tăcut. Își frământa mâinile mari, muncite, și se uita când la mine, când la Jelena. Îl cunoscusem la piață, la coadă la brânză. Mi-a zâmbit cu ochii lui albaștri și am simțit că mă topesc. După atâția ani de singurătate — soțul meu murise acum zece ani — credeam că nu voi mai simți niciodată fluturi în stomac.

Dar Jelena nu-l suporta. Îl suspecta că vrea doar apartamentul meu sau pensia mea mică de profesoară pensionară. — Mamă, nu vezi că e prea bun ca să fie adevărat? Cine se îndrăgostește așa, la vârsta asta? Ce vrea de la tine?

M-am uitat la Dragan. — Spune-i tu, Dragan. Spune-i ce simți.

El a ridicat privirea: — Jelena, eu o iubesc pe mama ta. Știu că e greu de crezut, dar nu vreau nimic altceva decât să fim împreună. Nu am nimic — nici casă, nici bani. Dar am sufletul meu și îl pun pe masă.

Jelena a izbucnit în râs amar: — Sufletul nu plătește facturile! Și dacă te îmbolnăvești? Cine are grijă de voi? Eu? Nu pot să cred că sunteți atât de naivi!

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi doream să-i spun că am fost mereu responsabilă, că am crescut-o singură după ce tatăl ei s-a stins de cancer. Că am muncit douăzeci și cinci de ani ca să-i ofer tot ce am putut. Dar acum… acum voiam ceva pentru mine.

Seara, după ce Jelena a plecat trântind ușa, Dragan m-a luat de mână. — Milena, dacă vrei să renunți… înțeleg. Nu vreau să-ți stric liniștea.

— Nu vreau să renunț. Dar mă doare că trebuie să aleg între tine și copilul meu.

— Poate timpul o va face să înțeleagă.

Dar timpul nu părea să vindece nimic. Zilele treceau între telefoane reci de la Jelena și vizite scurte în care îmi aducea cumpărături și mă întreba dacă „mai e Dragan pe aici”. Prietenele mele din bloc șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Milena s-a îndrăgostit! La vârsta ei!” Unele mă priveau cu invidie, altele cu milă.

Într-o duminică ploioasă, am mers cu Dragan la biserică. M-am rugat pentru liniște în suflet și pentru împăcare cu fiica mea. La ieșire, preoteasa Paraschiva m-a tras deoparte:

— Mileno, lumea vorbește… Dar tu știi ce e în inima ta. Să nu-ți fie rușine să fii fericită.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea seară am sunat-o pe Jelena:

— Vreau să vii mâine la mine. Trebuie să vorbim serios.

A venit cu neîncredere și cu privirea rece. Am pus pe masă două cești de cafea și i-am spus:

— Știu că te temi pentru mine. Știu că ai văzut prea multe femei păcălite. Dar eu îl iubesc pe Dragan și vreau să fiu cu el. Nu-ți cer să-l iubești sau să-l accepți imediat. Dar te rog să nu mă pierzi pe mine din cauza fricii tale.

Jelena a tăcut mult timp. Apoi a izbucnit în plâns:

— Mi-e frică să nu suferi iar! Mi-e frică să nu rămân singură dacă pățești ceva!

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că ne putem auzi una pe cealaltă.

Au trecut luni până când Jelena a început să-l accepte pe Dragan. Nu a fost ușor — fiecare gest era analizat, fiecare vorbă interpretată. Dar încet-încet, a văzut că el mă face fericită: mergeam împreună la piață, găteam sarmale duminica și râdeam ca niște adolescenți.

În ziua nunții noastre modeste, cu doar câțiva prieteni apropiați și vecini curioși, Jelena mi-a adus un buchet de liliac mov:

— Să fii fericită, mamă! Și dacă ai nevoie de mine… sunt aici.

Am plâns din nou — dar de data asta erau lacrimi de bucurie.

Acum stau pe balconul apartamentului meu mic din Dristor și privesc apusul peste blocuri. Mă gândesc: Oare câți dintre noi renunță la fericire doar pentru că ceilalți cred că e prea târziu? Oare chiar există o vârstă la care nu mai avem voie să iubim?