„Du-te la mama ta!” – O noapte cu un nou-născut și o căsnicie pe muchie de cuțit

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! Du-te la mama ta dacă nu ești în stare să-l faci să tacă!
Vocea lui Vlad a tăiat noaptea ca un cuțit. Era ora trei și jumătate, iar Maria, fetița noastră de doar trei săptămâni, urla de ore întregi. Mă plimbam cu ea în brațe, cu ochii umflați de nesomn și lacrimi, încercând să-i alin durerile de burtică. Vlad stătea pe marginea patului, cu mâinile în cap, exasperat.
— Vlad, te rog… nu pot să fac mai mult. Am încercat totul, i-am dat picături, am masat-o, am legănat-o…
— Eu mâine trebuie să merg la muncă! Tu stai acasă toată ziua, nu vezi că nu te descurci?
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când îmi spunea că nu mă descurc, dar acum, cu Maria urlând în brațele mele și cu Vlad urlând la mine, m-am simțit mai singură ca niciodată.
— Dacă nu poți, du-te la mama ta! Poate ea știe mai bine!
M-am uitat la el, cu ochii plini de lacrimi. Nu am mai zis nimic. Am luat geanta de scutece, am înfășurat-o pe Maria în păturica ei roz și am ieșit pe ușă. Pe scări, mi-am dat seama că nu aveam nici măcar cheile de la mașină. Am sunat-o pe mama, la ora patru dimineața.
— Mamă, vin la voi… nu mai pot…
A deschis ușa în halatul ei vechi, cu părul ciufulit, dar cu ochii plini de grijă. M-a luat în brațe fără să spună nimic. Am plâns în hohote, cu Maria lipită de pieptul meu.
— Lasă, mamă, o să fie bine. Hai, intră.
În camera mea de copil, totul părea neschimbat: posterele vechi, cărțile de liceu, mirosul de detergent ieftin. M-am așezat pe pat și am început să legăn din nou copilul. Mama a venit cu un ceai cald și m-a întrebat încet:
— Ce s-a întâmplat?
— Vlad nu mai suportă. Zice că nu mă descurc. Că să vin la tine…
Mama a oftat.
— Știi, și taică-tu era așa la început. Numai că atunci nu aveam unde să fug.
Am zâmbit amar.
— Dar nu e normal, mamă. Suntem doi. De ce trebuie să fiu singură?
— Bărbații… nu știu să fie tați de la început. Se sperie. Dar nici tu nu trebuie să suporți orice.
Maria a adormit, în sfârșit, pe pieptul meu. M-am uitat la ea și am simțit o dragoste sfâșietoare și o oboseală care mă zdrobea.
A doua zi, tata a venit acasă de la schimbul de noapte și m-a găsit în bucătărie, cu ochii roșii și cafeaua rece în față.
— Ce-i cu tine aici?
— Vlad… nu mai poate.
Tata a tăcut o vreme, apoi a spus:
— Să nu crezi că e vina ta. Și eu am fost laș când erai mică. Dar să nu-l lași să creadă că poate să fugă de responsabilitate.
Am stat la ai mei trei zile. Vlad nu a sunat. Nici măcar un mesaj. Mama mă tot întreba dacă nu vreau să-l sun eu. Dar nu puteam. Mă simțeam umilită, abandonată, furioasă.
În a patra zi, Vlad a apărut la ușă. Avea cearcăne adânci și ochii roșii.
— Ana… îmi pare rău. Nu știu ce-a fost cu mine. M-am speriat. Nu mai pot cu plânsul ăsta, nu mai pot să dorm…
— Crezi că eu pot? Crezi că mie mi-e ușor?
A tăcut. S-a uitat la Maria, care dormea liniștită în pătuțul meu vechi de copil.
— Nu știu cum să fiu tată, Ana. Nu știu ce să fac.
— Nici eu nu știu cum să fiu mamă. Dar nu pot singură. Nu pot să fiu și mamă, și tată, și femeie de serviciu, și bucătăreasă, și tot ce vrei tu.
A venit lângă mine și m-a luat de mână.
— Hai acasă. Încercăm din nou. Dar promite-mi că dacă nu mai pot, îmi spui. Și eu îți spun ție.
Am plecat împreună, cu Maria între noi. În mașină, am tăcut amândoi. Acasă, Vlad a încercat să o adoarmă el. Nu i-a ieșit, dar a încercat.
Au trecut săptămâni până când am reușit să ne găsim ritmul. Au fost nopți în care am plâns amândoi, în care ne-am certat, în care am vrut să fug din nou. Dar am rămas. Pentru că am înțeles că nu sunt singură în singurătatea mea.
Uneori mă întreb: câte femei din România trăiesc drama asta în tăcere? Câte mame tinere plâng noaptea, cu un copil în brațe și un soț care nu știe să fie acolo? Și de ce nu vorbim mai mult despre asta?