După 25 de ani de căsnicie, am fost părăsită. Dar viața mi-a arătat că iubirea nu are vârstă

— Camelia, nu mai pot. Nu mai simt nimic. Plec.

Cuvintele lui Radu au căzut ca o secure peste liniștea serii. Stăteam la masa din bucătărie, cu mirosul de ciorbă aburindă plutind încă în aer, și nu înțelegeam. După 25 de ani, după două fete crescute împreună, după atâtea ierni și veri, el pur și simplu… pleca. Am simțit cum mi se taie respirația, cum tot ce știam despre mine și despre viața mea se destramă într-o clipă. Am încercat să spun ceva, orice, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Radu, ce spui? Nu putem vorbi? Nu putem încerca să…?

— Nu mai are rost, Camelia. Sunt obosit. Vreau altceva. Vreau să trăiesc.

Apoi a ieșit pe ușă, lăsând în urmă doar pașii lui grei și o liniște apăsătoare. Am rămas singură, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Dar nu am reușit. Am plâns ore în șir, până când am adormit cu capul pe masă, printre resturile cinei pe care nu o mai mâncase nimeni.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Fetele, Ana și Irina, au venit acasă, au încercat să mă consoleze, dar nu puteau înțelege. Prietenele mă sunau, vecinele mă priveau cu milă sau curiozitate. Mama mea, bătrână și bolnavă, m-a întrebat printre suspine: „Ce-ai făcut, mamă, de te-a lăsat?” Parcă vina era a mea. Parcă eu nu fusesem destul de bună, destul de frumoasă, destul de… orice.

Am început să mă izolez. Mergeam la serviciu, la bibliotecă, unde eram bibliotecară de peste douăzeci de ani, și mă întorceam acasă în tăcere. Seara, mă uitam la televizor fără să văd nimic. Mă simțeam ca o umbră. Prietenele mă invitau la cafea, dar refuzam mereu. Nu voiam să aud povești despre soți fideli sau despre aventuri la pensie. Eu nu aveam nimic. Eram singură.

Într-o zi, la bibliotecă a venit Doru, un vechi prieten de familie. Îl știam de când eram tineri, el fusese coleg cu Radu la facultate. Era văduv de câțiva ani, mereu tăcut și retras. A venit să returneze niște cărți și, văzându-mă abătută, m-a întrebat:

— Camelia, ești bine? Pari obosită.

Am zâmbit forțat și am dat din umeri. Dar el nu s-a lăsat:

— Dacă vrei să vorbim… știi unde mă găsești.

Nu i-am răspuns atunci, dar cuvintele lui mi-au rămas în minte. Într-o seară, când singurătatea devenise insuportabilă, i-am scris un mesaj scurt: „Ai timp de o cafea?”

Ne-am întâlnit la o cafenea mică din centru. Am vorbit ore întregi, despre orice: despre copii, despre cărți, despre cum e să te trezești singur dimineața. Doru nu m-a judecat, nu mi-a dat sfaturi. Doar m-a ascultat. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

Întâlnirile noastre au devenit o obișnuință. Mergeam la plimbare în parc, la teatru, la film. Îmi povestea despre soția lui, despre cât de mult îi lipsește, despre fricile lui. Eu îi povesteam despre Radu, despre trădare, despre rușinea pe care o simțeam. Încet-încet, am început să râd din nou. Să mă bucur de lucruri mici: o cafea bună, o carte interesantă, o floare primită pe neașteptate.

Fetele mele au observat schimbarea. Ana, cea mare, m-a întrebat într-o zi:

— Mamă, ce se întâmplă cu tine? Parcă ai întinerit.

Am râs și am dat vina pe primăvară. Dar adevărul era altul. Mă îndrăgosteam. La 50 de ani, după o viață de compromisuri și renunțări, mă îndrăgosteam ca o adolescentă. Și mă speria asta. Ce vor spune oamenii? Ce va zice mama? Ce vor crede fetele?

Într-o seară, după o plimbare lungă, Doru m-a privit în ochi și mi-a spus:

— Camelia, știu că ți-e teamă. Și mie mi-e. Dar cred că merităm să fim fericiți. Chiar dacă lumea nu înțelege.

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel. Erau de eliberare. De speranță. De recunoștință că viața mi-a mai dat o șansă.

Nu a fost ușor. Mama a refuzat să vorbească cu mine o vreme. „Ce-o să zică lumea, Camelia? La vârsta ta, să te ții de prostii!” Fetele au fost confuze, dar până la urmă au înțeles că nu pot trăi pentru alții. Prietenele au bârfit, vecinele au privit pe sub sprâncene. Dar eu am ales să trăiesc pentru mine.

Acum, la aproape doi ani de când Radu a plecat, mă uit în urmă și nu-mi vine să cred cât de mult m-am schimbat. Am învățat să mă iubesc, să mă respect, să cer ceea ce merit. Am învățat că nu e niciodată prea târziu să începi din nou. Și că iubirea poate apărea acolo unde te aștepți mai puțin.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin, de frica judecății celorlalți? Câți ne refuzăm fericirea doar pentru că „nu se cade”? Poate că e timpul să ne întrebăm: ce ne dorim cu adevărat? Și să avem curajul să alegem pentru noi.