După 27 de ani de căsnicie: Povestea unei dimineți care mi-a schimbat viața

— Plec.

Vocea lui Vlad a tăiat liniștea dimineții ca un cuțit. Era ora 7:15, iar eu abia mă trezisem, încă amețită de somn și cu gândul că urmează o zi obișnuită. Am ieșit din dormitor, strângând halatul pe mine, și l-am văzut în hol, cu valiza lângă el și geaca trasă până la bărbie. Avea fața încordată, ochii fugiți în podea, ca și cum repeta scena asta de săptămâni întregi.

— Ce faci? Unde te duci? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Mă mut la Irina. Nu mai pot. Îmi pare rău, dar nu mai pot, a spus el, fără să mă privească.

Irina. Numele ei mi-a explodat în minte ca o bombă. Irina, colega lui de la birou, femeia cu care am băut cafele la aniversări, cu care am râs la petrecerile de Crăciun. O cunoșteam de ani de zile. Îmi povestea despre fiul ei, despre problemele cu soțul, iar eu îi dădeam sfaturi ca unei surori. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi ea cea care îmi va distruge familia.

— Tu glumești, Vlad? Ce-i prostia asta? Ești nebun? am izbucnit, simțind cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Nu glumesc. Nu mai merge între noi de mult. Am încercat… Dar nu mai pot trăi așa. Îmi pare rău, a repetat el mecanic.

Am simțit cum mi se blochează respirația. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l rog să rămână. Dar am rămas încremenită, cu mâinile atârnând pe lângă corp. Vlad a deschis ușa și a ieșit fără să se uite înapoi. Am auzit doar zgomotul valizei pe scări și apoi liniștea grea care s-a așternut peste apartamentul nostru.

Au trecut minute sau poate ore până am reușit să mă mișc. Am mers în bucătărie și am văzut două cești pe masă — una pentru mine, una pentru el. Am izbucnit în plâns și m-am prăbușit pe scaun. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem? De ce nu văzusem semnele?

În zilele următoare am trăit ca într-un coșmar. Fiica noastră, Ana, era la facultate la Cluj și nu știam cum să-i spun. Mama mea mă suna zilnic să mă întrebe dacă sunt bine, iar eu mințeam că totul e în regulă. Prietenele mele mă evitau parcă, de parcă trădarea lui Vlad era contagioasă.

Cel mai greu mi-a fost când am primit un mesaj de la Irina: „Îmi pare rău că s-a ajuns aici. Nu a fost intenția mea să-ți fac rău.” M-am uitat minute în șir la ecranul telefonului, încercând să găsesc un răspuns care să nu fie plin de ură sau disperare. Până la urmă am șters mesajul fără să răspund.

Seara, când casa era goală și liniștea apăsa ca o povară pe pieptul meu, mă întrebam dacă Vlad fusese vreodată fericit cu mine sau dacă doar jucase un rol timp de 27 de ani. Îmi aminteam serile când râdeam împreună la televizor, vacanțele la mare cu Ana mică alergând pe plajă, certurile noastre mărunte care păreau atunci sfârșitul lumii și împăcările dulci din zori.

Într-o zi, Ana a venit acasă fără să anunțe. A intrat val-vârtej în sufragerie și m-a găsit plângând cu poza de nuntă în brațe.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

Am încercat să-i spun adevărul fără să-l urăsc pe Vlad în fața ei. Dar Ana a înțeles totul din privirea mea și din tăcerea grea care s-a lăsat între noi.

— Cum a putut să facă asta? După atâția ani? Și cu Irina? Mamă…

A plâns în brațele mele ca atunci când era mică și se lovea la genunchi. Am simțit că trebuie să fiu puternică pentru ea, chiar dacă sufletul meu era făcut bucăți.

Zilele au trecut greu. Am început să merg la serviciu ca un robot, evitând privirile colegilor care știau deja totul. Într-o seară m-am întâlnit cu Maria, prietena mea din liceu.

— Nu e vina ta, Lidia! Bărbații… când li se pune pata… Dar tu trebuie să mergi mai departe! Pentru tine! Pentru Ana!

Am dat din cap fără convingere. Cum să merg mai departe când tot ce construisem se prăbușise într-o clipă?

Într-o duminică dimineață am decis să ies din casă după mult timp. M-am dus în parc și m-am așezat pe o bancă sub un tei bătrân. Am privit copiii jucându-se și mamele alergând după ei. O femeie s-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit timid.

— E greu, nu-i așa? Și eu am trecut printr-un divorț acum doi ani… Credeam că nu o să mai pot niciodată să fiu fericită.

Am început să vorbim și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Cuvintele ei mi-au dat curajul să cred că viața nu se terminase odată cu plecarea lui Vlad.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă regăsesc. Am redecorat apartamentul, am început un curs de pictură și am ieșit mai des cu Ana la film sau la cafea. Nu spun că nu doare — încă doare al naibii — dar am învățat că pot trăi și fără el.

Uneori mă întreb dacă Vlad e fericit cu Irina sau dacă va regreta vreodată decizia luată într-o dimineață rece de martie. Dar cel mai mult mă întreb: oare câte femei trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Oare cât de mult ne putem ridica după ce viața ne lovește atât de crunt?