După cincizeci de ani: când dragostea doare din nou

— Ce parfum ai folosit azi? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea în spatele unui zâmbet.

Mihai s-a oprit în pragul bucătăriei, cu servieta atârnându-i neglijent de mână. A ridicat din umeri, fără să mă privească: — Nu știu, era ceva în baie, cred că am apăsat din greșeală.

Am râs atunci, fără să bănuiesc nimic. După douăzeci și opt de ani de căsnicie, nu credeam că un parfum ar putea fi începutul sfârșitului. Dar mirosul acela subtil, dulce-amărui, a rămas în aer zile întregi, ca o umbră care nu mă mai lăsa să dorm.

În serile următoare, Mihai a început să întârzie. Îmi spunea că are ședințe, că proiectul nou îi dă bătăi de cap. Îl credeam. Întotdeauna fusese un om serios, dedicat muncii. Dar ceva se schimbase: nu mai râdea la glumele mele, nu mă mai întreba cum mi-a fost ziua, iar privirea lui părea mereu pierdută.

Într-o seară, când a intrat pe ușă, am simțit din nou parfumul acela. M-am apropiat de el și i-am atins brațul.

— Mihai, ce se întâmplă cu noi?

A oftat adânc și s-a desprins ușor din îmbrățișarea mea. — Nu e nimic, Maria. Sunt doar obosit.

Dar știam că minte. În acea noapte am plâns în tăcere, cu fața în pernă, ca să nu-l trezesc. M-am simțit bătrână și inutilă pentru prima dată în viața mea.

A doua zi am decis să merg la biroul lui sub pretextul că îi aduc prânzul. Am intrat pe holul rece al clădirii și am văzut-o: o femeie tânără, cu părul lung și roșcat, râzând zgomotos la glumele lui Mihai. El o privea cu ochi pe care nu-i mai văzusem de ani buni – ochi de bărbat îndrăgostit.

— Bună ziua, doamnă Maria! a spus ea politicos, întinzându-mi mâna. Eu am zâmbit crispat și am simțit cum lumea mi se prăbușește sub picioare.

În drum spre casă, am mers pe jos kilometri întregi. Gândurile mi se învârteau haotic: Ce făcusem greșit? De ce nu mai eram suficientă? Cum putea Mihai să uite tot ce am construit împreună?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Mihai a recunoscut totul după câteva zile de tăcere apăsătoare.

— Maria, nu știu cum s-a întâmplat. Nu am vrut să te rănesc. Dar cu Irina… simt că trăiesc din nou.

Am izbucnit în plâns. — Și eu? Eu ce sunt pentru tine acum? O mobilă veche?

El a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins. — Nu pot să te iert acum. Poate niciodată.

Au urmat săptămâni de tăcere și priviri goale la masa din bucătărie. Copiii noștri adulți au aflat și au venit acasă să ne împace.

— Mamă, poate ar trebui să vă luați o pauză…

— Pauză? După aproape treizeci de ani? Ce să fac eu singură la vârsta asta?

Fiica mea cea mică, Ioana, m-a luat de mână: — Poate e timpul să te gândești și la tine.

Dar cum să mă gândesc la mine când toată viața mea fusese el? Când fiecare colțișor din casă îmi amintea de el – de serile când dansam în bucătărie pe muzica lui Hrușcă, de vacanțele la mare cu copiii mici alergând prin valuri?

Într-o zi am găsit curajul să mă uit în oglindă. Ridurile îmi brăzdau fața, părul mi se încărunțise aproape tot. Dar în ochii mei încă ardea o scânteie de viață.

Am început să ies la plimbare prin parc, să citesc romane pe care le abandonasem de ani buni. Am mers la un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier. Acolo am cunoscut-o pe doamna Viorica, care mi-a spus:

— Dragă Maria, viața nu se termină după cincizeci de ani. Poate abia atunci începe!

Încet-încet am început să mă regăsesc. Mihai s-a mutat la o garsonieră aproape de serviciu. Îmi scria mesaje scurte: „Sper că ești bine.” „Ai nevoie de ceva?”

Nu i-am răspuns mult timp. Dar într-o seară ploioasă, când m-am simțit mai singură ca niciodată, i-am scris: „Mi-e dor de tine.”

A venit imediat. Ne-am privit lung fără să spunem nimic. Am plâns amândoi ca doi copii pierduți.

— Maria… Nu știu dacă pot trăi fără tine.

— Dar ai încercat…

— Și tu poți încerca fără mine.

Am râs amar printre lacrimi. Poate că nu există răspunsuri simple după o trădare. Poate că uneori trebuie doar să înveți să trăiești cu durerea și să cauți sensuri noi.

Astăzi încă nu știu dacă îl voi ierta vreodată cu adevărat sau dacă vom mai fi vreodată ca înainte. Dar știu că merit să fiu iubită – chiar și după cincizeci de ani.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare câți dintre noi uităm să ne privim partenerii cu adevărat până când e prea târziu?