După doisprezece ani de tăcere: Întoarcerea lui Radu

— Ce cauți aici, Radu? vocea mea tremura, deși încercam să par stăpână pe mine. Era seară târzie, iar Ilinca dormea în camera ei, cu păpușa preferată strânsă la piept. În pragul ușii, Radu părea mai bătrân, cu părul grizonat și ochii obosiți. Nu-l mai văzusem de doisprezece ani, de când a plecat fără să privească înapoi, lăsându-mă singură cu un copil de trei ani și cu o mie de întrebări fără răspuns.

— Am nevoie să vorbesc cu tine… și cu Ilinca, a spus el încet, evitându-mi privirea.

Mi-am simțit inima bătând nebunește. În tot acest timp, am învățat să trăiesc fără el. Am crescut-o pe Ilinca singură, am suportat privirile compătimitoare ale vecinilor și am muncit din greu ca să nu-i lipsească nimic. Dar rana trădării lui nu s-a vindecat niciodată cu adevărat. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva eu am greșit undeva, dacă nu eram destul de bună sau destul de frumoasă.

— Ilinca nu știe nimic despre tine. Pentru ea, tatăl ei e doar o fotografie veche pe care o ține ascunsă în sertar. De ce ai venit acum? Ce vrei de la noi? am întrebat, simțind cum furia și frica se amestecau în glasul meu.

Radu a oftat adânc și a trecut mâna prin păr.

— Am făcut multe greșeli. Am fost un laș. Dar vreau să încerc să repar ceva… cât încă mai pot. Vreau să-mi cunosc fiica.

Am izbucnit în râs amar.

— După doisprezece ani? Când ai ales-o pe Corina în locul nostru? Când ai plecat fără să-ți pese că Ilinca plângea după tine nopți la rând?

Radu a tăcut. În ochii lui am văzut o durere pe care nu o recunoșteam. Poate că era sincer, dar nu puteam uita cât m-a făcut să sufăr. M-am gândit la toate serile în care Ilinca mă întreba de ce ceilalți copii au tați care vin la serbări sau îi iau în brațe la final de zi. La toate minciunile pe care le-am spus ca să-i protejez inima.

— Nu știu dacă pot să te las să intri în viața noastră, am spus încet. Nu după tot ce s-a întâmplat.

— Măcar lasă-mă să o văd. O singură dată. Dacă nu vrea să mă cunoască, nu voi insista.

Am închis ușa încet și m-am sprijinit de ea, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit-o pe Ilinca cum doarme liniștită și m-am întrebat dacă am dreptul să-i refuz șansa de a-și cunoaște tatăl. Dar dacă îi va frânge inima așa cum mi-a frânt-o mie?

A doua zi dimineață, la micul dejun, am privit-o pe Ilinca cum își ungea pâinea cu gem.

— Mami, tu crezi că oamenii se pot schimba? m-a întrebat brusc.

Am rămas fără cuvinte. Poate că simțise ceva din neliniștea mea.

— Cred că unii oameni încearcă… dar nu toți reușesc, i-am răspuns sincer.

În acea după-amiază, Radu a venit din nou. De data asta l-am lăsat să intre. S-a așezat stingher pe marginea canapelei, iar Ilinca l-a privit curioasă.

— Bună… Ilinca. Eu sunt Radu… tatăl tău, a spus el cu glas stins.

Ilinca s-a uitat la mine, apoi la el.

— De ce n-ai fost niciodată aici? l-a întrebat direct.

Radu a început să plângă. Nu mă așteptam la asta. I-a spus că a greșit, că a fost slab și egoist. I-a cerut iertare. Ilinca l-a ascultat fără să spună nimic, apoi s-a ridicat și a ieșit din cameră.

După ce a plecat Radu, am găsit-o pe Ilinca în grădină, stând pe banca veche de sub nuc.

— Ești supărată? am întrebat-o.

— Nu știu… Parcă mi-e teamă să-l iert. Dar parcă mi-e teamă și să nu-l iert niciodată.

Am strâns-o în brațe și am plâns împreună.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Radu vine uneori s-o vadă pe Ilinca. Încercăm să găsim un echilibru între trecut și prezent. Nu știu dacă vreodată îl voi putea ierta cu adevărat sau dacă Ilinca va avea curajul să-l lase în viața ei. Dar știu că fiecare dintre noi poartă răni pe care doar timpul le poate vindeca.

Mă întreb adesea: oare merită să-i dăm o a doua șansă celui care ne-a rănit cel mai tare? Sau unele uși ar trebui lăsate mereu închise?