După doisprezece ani de tăcere: Întoarcerea lui Radu

— Ce cauți aici, Radu? vocea mea tremura, deși încercam să par stăpână pe mine. Ploua cu găleata, iar el stătea în pragul ușii, ud leoarcă, cu ochii aceia pe care nu-i mai văzusem de doisprezece ani. Ilinca, fiica noastră, era sus, făcând temele la matematică. Nu știa nimic despre bărbatul care-mi frânsese inima și care îi era tată doar pe hârtie.

— Am venit să vorbim, Ana. Te rog… măcar cinci minute.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. În orașul nostru mic din Moldova, fiecare plecare și fiecare întoarcere devin subiect de bârfă. Când Radu m-a părăsit pentru Simona, secretara primarului, am crezut că nu voi mai putea ieși niciodată din casă fără să simt privirile tuturor pe spatele meu. Am rămas singură cu Ilinca, care avea doar trei ani atunci. Mama m-a ajutat cât a putut, dar a murit la scurt timp după aceea. Tata s-a retras în tăcerea lui și nu mi-a mai spus niciodată că e mândru de mine.

— Nu cred că avem ce discuta, am spus printre dinți. Dar l-am lăsat să intre. Poate din curiozitate, poate dintr-un rest de iubire pe care nu voiam să-l recunosc.

Radu s-a așezat pe marginea canapelei, udând totul în jur. S-a uitat la mine ca un copil prins cu mâța-n sac.

— Simona m-a părăsit. Am rămas singur… și mi-am dat seama că am greșit enorm. Vreau să-mi văd fata. Vreau să repar ce se mai poate repara.

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care mi-a zgâriat gâtul.

— După doisprezece ani? Crezi că poți apărea așa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Am stat toată noaptea trează după ce a plecat. Ilinca a venit la mine în pat și m-a întrebat:

— Mamă, de ce plângi?

— Nu plâng, iubita mea. Doar mă gândesc la niște lucruri.

— L-am văzut pe bărbatul acela la ușă. Cine era?

Am simțit un nod în gât. Nu-i spusesem niciodată adevărul despre tatăl ei. Îi arătam poze vechi și îi spuneam că e plecat la muncă în străinătate. Minciuni mici, menite să-i protejeze copilăria.

— E cineva din trecutul meu, am spus încet.

A doua zi, Radu a venit din nou. De data asta cu flori și cu o cutie de bomboane pentru Ilinca. Am vrut să-l dau afară, dar Ilinca a deschis ușa înaintea mea.

— Bună ziua! a spus ea curioasă.

Radu a rămas blocat. S-a uitat la ea ca la o minune.

— Bună… Eu sunt… Radu.

— Îl cunoști, mamă?

Am simțit cum mă sufoc. Toate privirile vecinilor erau deja pe noi. Am tras-o pe Ilinca în casă și i-am spus lui Radu să vină după-amiază, când vom putea vorbi liniștiți.

În acea după-amiază am stat toți trei la masă pentru prima dată în viață. Radu încerca să-i explice Ilincăi cine este el, dar fetița îl privea cu neîncredere.

— Dacă ești tata, de ce nu ai fost niciodată aici? l-a întrebat ea direct.

Radu a început să plângă. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Am fost un laș, Ilinca. Am fugit de responsabilitate și am făcut alegeri proaste. Dar vreau să recuperez timpul pierdut… dacă mă lași.

Ilinca s-a ridicat de la masă și a fugit în camera ei. Eu am rămas cu Radu în bucătărie, privind aburii cafelei care se ridicau între noi ca o ceață groasă.

— Ana… știu că nu merit iertarea ta. Dar vreau măcar să fiu prezent pentru Ilinca. Să o văd crescând… Să-i fiu tată.

— Și dacă Simona te-ar fi vrut înapoi? Ai mai fi venit?

Nu mi-a răspuns. Și tăcerea lui era un răspuns în sine.

Zilele au trecut greu. Ilinca nu voia să vorbească despre el, dar îl privea pe furiș când venea să o ia de la școală sau când îi aducea mici cadouri. Odată l-am surprins uitându-se la ea cu o dragoste atât de sinceră încât mi s-a rupt sufletul.

Într-o seară, tata m-a sunat:

— Am auzit că s-a întors Radu… Ai grijă ce faci, Ana. Oamenii nu se schimbă peste noapte.

— Știu, tată…

Dar oare chiar știam?

Într-o duminică dimineață, Ilinca a venit la mine:

— Mamă, pot să merg cu Radu la film? Vreau să-l cunosc mai bine…

Am simțit un amestec ciudat de teamă și speranță. Poate că merita o șansă… Poate că nu pentru mine, ci pentru ea.

Când au plecat împreună spre cinematograf, am rămas singură în bucătărie și am plâns în hohote pentru prima dată după mulți ani. Plângeam pentru tot ce pierdusem, pentru tot ce nu avusesem curajul să spun sau să fac.

Acum stau aici și mă întreb: pot oare oamenii să se schimbe cu adevărat? Merită trecutul o a doua șansă sau riscăm doar să repetăm aceleași greșeli? Ce ați face voi în locul meu?