După Douăzeci de Ani: Singurătatea ca Alegere, Nu ca Eșec

— Nu pot să mai fac asta, Ana. Nu mai pot.

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită. Era o zi obișnuită de aprilie, dar cuvintele lui au tăiat aerul ca un cuțit. Am rămas cu mâna pe cana de cafea, privind în gol la peretele galben, încercând să-mi dau seama dacă am auzit bine.

— Ce nu poți să mai faci? am întrebat, cu un nod în gât.

— Să mă prefac. Să trăiesc lângă tine ca și cum totul ar fi bine, când eu nu mai simt nimic. Am nevoie să plec, Ana. Să fiu singur.

Așa a început sfârșitul. După douăzeci de ani împreună, Vlad a ales să plece. Nu pentru altcineva, nu pentru vreo aventură, ci pentru că, spunea el, „nu mai simte”. Am rămas singură într-un apartament care părea brusc prea mare și prea gol, cu fiica noastră, Ilinca, privind la mine cu ochi mari și speriați.

Primele luni au fost un șir nesfârșit de întrebări fără răspuns. Mama mă suna zilnic:

— Ana, trebuie să mergi mai departe. Ești tânără, ai doar 40 de ani! O să găsești pe altcineva.

Prietenii mă invitau la cafele și la ieșiri, încercând să mă scoată din casă. Dar eu nu voiam decât să stau pe canapea, cu o pătură groasă peste umeri și să mă uit la pozele vechi: nunta noastră la biserica din satul lui Vlad, Ilinca la botez, vacanțele la mare când încă eram „noi”.

Într-o seară, Ilinca a venit lângă mine și m-a întrebat:

— Mami, tu o să te mai măriți vreodată?

Am zâmbit amar:

— Nu știu, puiule. Poate că nu.

— Dar nu vrei să fii fericită?

M-a durut întrebarea ei mai mult decât orice reproș al lui Vlad. Pentru că nu știam ce înseamnă fericirea fără el. Ani de zile mi-am construit identitatea în jurul familiei noastre. Cine eram eu acum?

Timpul a trecut greu. Am început să merg la terapie, la insistențele unei colege. Psiholoaga mea, doamna Dobre, era o femeie blândă, cu ochi calzi:

— Ana, ai voie să fii tristă. Dar ai voie și să te bucuri din nou. Poate nu într-o altă relație, ci cu tine însăți.

Am încercat să-i urmez sfatul. Am început să ies la plimbări lungi prin Herăstrău, să citesc romane pe care le abandonasem demult pe noptieră și să gătesc rețete noi doar pentru mine și Ilinca.

La un an după despărțire, l-am cunoscut pe Radu la serviciu. Era divorțat și el, cu doi copii mari. Ne-am apropiat încet, fără promisiuni sau așteptări. Ieșeam la film sau la teatru, vorbeam ore întregi despre orice altceva decât despre trecutul nostru.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Radu m-a întrebat:

— Ana, te-ai gândit vreodată să te recăsătorești?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Nu cred că pot. Nu după tot ce am trăit cu Vlad. Nu vreau să port din nou rochia albă doar ca să mă mint că va fi altfel.

Radu a zâmbit trist:

— Știi că nu trebuie să te măriți ca să fii fericită lângă cineva.

Dar eu știam că nu pot oferi mai mult decât prietenie și câteva seri liniștite împreună. Oricât m-aș fi străduit, inima mea rămânea fidelă unei iubiri care nu mai exista decât în amintiri.

Ilinca a crescut văzându-mă singură și puternică. La 18 ani, înainte să plece la facultate la Cluj, mi-a spus:

— Mami, tu ești cea mai curajoasă femeie pe care o cunosc. Știu că ai suferit mult după tata, dar ai reușit să fii bine fără el. Poate că asta e adevărata fericire: să fii împăcată cu tine însăți.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din București. Îmi beau cafeaua dimineața pe balcon și privesc oamenii grăbiți pe stradă. Uneori mă gândesc la Vlad — unde o fi acum? Oare e fericit? Dar nu mai doare ca înainte. Am învățat să trăiesc cu lipsa lui ca și cum ar fi o parte firească din mine.

Prietenii încă încearcă să mă convingă:

— Ana, viața e scurtă! Nu vrei să-ți dai o nouă șansă?

Dar eu le răspund mereu același lucru:

— Poate că uneori singurătatea nu e un eșec, ci o alegere. Poate că e mai bine să fii singur decât într-o relație în care nu te mai regăsești.

M-am întrebat adesea: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face altfel? Poate că nu. Poate că fiecare rană ne învață ceva despre noi înșine.

Și vă întreb pe voi: ce înseamnă pentru voi fericirea după o pierdere? E curaj sau resemnare să alegi singurătatea?