Factura iubirii: Povestea unei trădări în familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Mircea! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce citeam pentru a treia oară e-mailul primit de la el. Pe ecranul laptopului, subiectul era sec: „Decont cheltuieli comune”. Atașat, un Excel cu fiecare leu cheltuit în ultimii șapte ani: chirie, facturi, vacanțe, chiar și banii dați pe cadourile de Crăciun pentru părinții mei. Mâinile îmi tremurau și simțeam cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine.

— Nu e nimic personal, doar vreau să fie totul clar între noi, mi-a spus el mai târziu, când l-am sunat plângând. Vocea lui era rece, aproape străină. — Dacă tot divorțăm, măcar să știm exact cine ce a dat și ce a primit.

Nu-mi venea să cred. Mircea fusese mereu omul pe care mă puteam baza. Ne-am cunoscut la o petrecere studențească în București și am știut din prima clipă că e altfel: atent, blând, mereu cu o glumă bună la îndemână. Am trecut prin atâtea împreună — mutatul în chiria mică din Drumul Taberei, primele rate la mașină, serile când număram banii pentru a ajunge până la salariu. Niciodată nu ne-am certat pe bani. Sau cel puțin așa credeam eu.

Dar acum, fiecare moment frumos părea să aibă un preț. „Cina la Hanul Berarilor – 120 lei (50% responsabilitate)”, „Excursie Sinaia – 350 lei (tu ai vrut să mergem)”, „Reparație frigider – 200 lei (ai insistat să chemăm meșter)”. Fiecare rând era ca o lovitură. Cum ajunseserăm aici?

Am stat toată noaptea pe canapea, cu laptopul deschis și ochii în lacrimi. Îmi aminteam de mama mea, care mereu spunea: „Banii nu țin loc de suflet într-o casă”. Dar oare nu tocmai sufletul nostru fusese vândut pe bucăți?

A doua zi dimineață, am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Loredana, m-a tras deoparte la cafea.

— Ce-ai pățit? Pari că ai văzut fantome.

I-am povestit totul printre suspine. Ea a oftat adânc.

— Știi că și fratele meu a trecut prin ceva asemănător? Soția lui i-a cerut bani pe fiecare lună de chirie după ce s-au despărțit. Parcă nu mai există dragoste adevărată…

M-am simțit puțin mai puțin singură, dar tot nu găseam răspunsuri. Seara, l-am sunat pe tata. Vocea lui caldă m-a liniștit puțin.

— Tată, Mircea mi-a trimis o factură pentru toți anii noștri împreună… Ce să fac?

— Fata tatii… dacă omul ăsta a ajuns să-ți pună preț pe iubire, poate că nu te-a meritat niciodată. Dar nu lăsa ura să-ți otrăvească sufletul.

Am închis telefonul cu ochii în lacrimi. Tata avea dreptate. Dar cum să nu simt ură? Cum să nu mă simt trădată?

În zilele următoare, Mircea a venit să-și ia lucrurile din apartament. A intrat fără să salute și a început să adune hainele și cărțile într-o tăcere apăsătoare. Nu m-am putut abține:

— Chiar atât de mult au contat banii pentru tine? Toți anii ăștia?

S-a oprit din împachetat și m-a privit pentru prima dată în ochi după mult timp.

— Nu e vorba doar de bani, Ana. E vorba că mereu am simțit că eu trag mai mult. Că tu iei totul de-a gata. N-ai observat niciodată cât mă frustra asta?

Am rămas fără cuvinte. Poate că uneori am fost egoistă fără să-mi dau seama. Poate că el a adunat frustrări ani la rând fără să spună nimic. Dar oare asta justifică totul?

După ce a plecat, am găsit pe masă cheia lui și un bilet: „Sper să găsești liniștea pe care eu n-am putut să ți-o dau.”

Au trecut luni de atunci. Am plătit partea mea din „factură”, nu pentru că așa era corect, ci pentru că voiam să închid acest capitol fără datorii — nici materiale, nici sufletești.

Dar rana rămâne. Mă întreb adesea: când s-a transformat iubirea noastră în contabilitate rece? Unde am greșit? Și dacă dragostea adevărată există cu adevărat într-o lume în care totul pare să aibă un preț?

Poate că răspunsurile nu vin niciodată ușor. Dar încă sper că undeva, între facturi și regrete, voi găsi curajul să iubesc din nou — fără să mă tem că voi primi vreodată nota de plată.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de trădări tăcute? Și cum putem învăța să iertăm atunci când sufletul nostru e pus la vânzare?