Fără pătuț, fără scutece: Ziua în care acasă nu a mai însemnat familie

— Unde e pătuțul? am întrebat, cu vocea tremurândă, ținând-o pe Ana-Maria la piept, învelită în pătura roz primită de la mama.

În loc de răspuns, am văzut doar privirea vinovată a lui Radu, soțul meu, care se uita la podea. În spatele lui, soacra mea, doamna Viorica, își freca mâinile și ofta teatral.

— Nu s-a găsit modelul ăla pe care l-ai vrut tu, a zis Radu încet. Dar am comandat altul, vine săptămâna viitoare.

— Și scutecele? Laptele praf? Am lăsat o listă clară pe frigider!

— Lasă, mamă, nu te mai agita, i-a tăiat-o doamna Viorica. Pe vremea mea nu aveam nici atâtea mofturi și am crescut doi băieți sănătoși. Ce atâta stres?

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat în jur: masa din sufragerie era plină de vase nespălate, pe jos erau haine aruncate la întâmplare, iar mirosul de mâncare stricată plutea greu în aer. Nu era nimic pregătit pentru Ana-Maria. Nici măcar un colț curat unde să o pot schimba.

M-am așezat pe canapea și am început să plâng. Lacrimile curgeau fără oprire, iar Ana-Maria s-a trezit și a început să plângă și ea. Radu s-a apropiat neîndemânatic:

— Hai, nu plânge… O să rezolvăm totul. Promit.

Dar promisiunile lui Radu nu mai însemnau mare lucru pentru mine. În ultimele luni de sarcină, fusese tot mai absent. Orele suplimentare la muncă, ieșirile cu prietenii lui din liceu — mereu găsea o scuză să nu fie acasă. Iar când venea, era obosit sau nervos.

Mama mea nu putea veni decât peste două săptămâni; locuia la țară și avea grijă de tata bolnav. Mă simțeam singură, prinsă între un bărbat care nu știa să fie tată și o soacră care îmi critica fiecare gest.

— Nu-l ține așa pe copil, că-i strici coloana! a izbucnit doamna Viorica când m-a văzut încercând să o alăptez pe Ana-Maria.

— Dar așa m-a învățat asistenta la spital…

— Lasă-le pe astea moderne! Eu știu mai bine!

În fiecare zi era la fel. Orice făceam era greșit: ba nu țineam copilul bine, ba nu îi dădeam destul lapte, ba nu eram destul de calmă. Radu nu intervenea niciodată. Se retrăgea în dormitor cu telefonul sau ieșea pe balcon să fumeze.

Într-o seară, după ce am adormit-o cu greu pe Ana-Maria, am ieșit pe hol și l-am găsit pe Radu cu ochii în telefon.

— Radu, te rog… Nu mai pot. Ajută-mă măcar cu vasele sau cu cumpărăturile. Simt că mă sufoc.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Și eu sunt obosit! Crezi că mie îmi e ușor? La muncă e haos, acasă tu plângi tot timpul… Parcă nu mai ești tu.

M-am blocat. Nu mai eram eu? Cine eram atunci? O mamă disperată, o soție ignorată, o noră criticată?

Au urmat zilele acelea lungi și grele în care Ana-Maria plângea ore întregi, iar eu nu aveam cui să-i las nici măcar cinci minute ca să fac un duș. Doamna Viorica venea doar să-mi spună ce fac greșit și pleca la vecina de la trei să bea cafea și să bârfească.

Într-o dimineață, după o noapte albă, am găsit-o pe Ana-Maria cu febră. Am sunat disperată la medicul de familie.

— Trebuie să veniți urgent la cabinet! mi-a spus asistenta.

Radu era deja plecat la muncă. Am luat copilul în brațe și am coborât scările tremurând. În microbuz, oamenii se uitau ciudat la mine — eram palidă, nespălată, cu ochii umflați de nesomn.

La cabinet, doctorița m-a privit cu milă:

— Ești singură cu copilul?

Am dat din cap rușinată.

— Ai nevoie de ajutor. Nu poți face totul singură. Ai cu cine vorbi?

Mi-au dat lacrimile din nou. Nu aveam cu cine vorbi. Prietenele mele erau ocupate cu joburile lor sau plecate din țară. Mama era departe. Radu… Radu era tot mai absent.

Când am ajuns acasă, doamna Viorica m-a certat că am scos copilul afară „în frig”.

— Dacă pățește ceva fata asta mică din vina ta…!

În seara aceea am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot! Nimeni nu mă ajută! Nimeni nu mă ascultă!

Radu s-a uitat la mine speriat:

— Ce vrei să fac?

— Să fii aici! Să fii tată! Să fii soț! Să mă ții în brațe și să-mi spui că o să fie bine!

A tăcut. Apoi a ieșit din casă trântind ușa.

Au trecut zile până când a venit mama mea. Când a intrat pe ușă și m-a luat în brațe, am izbucnit în plâns ca un copil mic.

— Mamă, mi-e frică… Mi-e frică că nu sunt o mamă bună. Mi-e frică că o să rămân singură.

Mama m-a strâns tare:

— Ești cea mai bună mamă pentru Ana-Maria. Dar ai nevoie de sprijin. Și dacă Radu nu poate sau nu vrea să fie aici pentru tine… trebuie să te gândești ce vrei tu de la viața ta.

În acea noapte am stat trează lângă pătuțul improvizat al Anei-Maria și m-am gândit la toate femeile care trec prin asta: singure într-un apartament mic dintr-un oraș mare, cu visele zdrobite de realitate și cu inima frântă de cei care ar fi trebuit să le fie alături.

M-am întrebat: De ce e atât de greu să cerem ajutor? De ce ne judecăm una pe alta în loc să ne sprijinim? Oare câte dintre noi au curajul să spună: „Nu mai pot”? Câte dintre noi au curajul să aleagă fericirea lor și a copiilor lor?