Fericirea nu se negociază: Povestea mea după singurătate

— Nu mai are rost, Mariana, să tot speri la ceva ce nu există! — mi-a spus mama într-o seară, când mă întorsesem de la serviciu, obosită și cu ochii roșii de la plâns. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să-i explic că nu mă simt bine singură, că mi-e dor să simt că aparțin cuiva. Dar mama, cu vocea ei aspră și privirea tăioasă, nu avea răbdare pentru slăbiciunile mele.

Trei ani trecuseră de când copiii mei, Radu și Ioana, își făcuseră propriile vieți la București și Cluj. Soțul meu, Viorel, plecase cu o femeie mai tânără, lăsându-mă cu un apartament prea mare și o liniște apăsătoare. La început, fiecare colț al casei îmi amintea de certurile noastre, de mesele în familie, de râsetele copiilor. Apoi, încet-încet, m-am obișnuit cu tăcerea. M-am obișnuit să-mi fac cafeaua doar pentru mine, să citesc la lumina slabă a veiozei și să adorm cu televizorul pornit doar ca să nu mă simt atât de singură.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, la coadă la farmacie, l-am întâlnit pe Doru. Avea ochii verzi și un zâmbet cald. M-a ajutat să-mi ridic sacoșa grea și m-a întrebat dacă vreau să bem o cafea. Am râs stângaci — nu mai fusesem invitată la cafea de ani buni. Am acceptat, iar discuția noastră a curs firesc. Doru era văduv de patru ani, lucra ca inginer pensionar și avea doi nepoți pe care îi adora. Părea genul de om care știe să asculte și să nu judece.

Primele luni au fost ca o gură de aer proaspăt. Mergeam împreună la piață, găteam ciorbă de perișoare și ne plimbam prin parc. Prietenele mele din bloc mă priveau cu invidie și curiozitate: „Mariana, ți-ai găsit pe cineva? Ce norocoasă ești!” Dar în sufletul meu începea să se strecoare o neliniște pe care nu o puteam explica.

Într-o seară, după ce Doru a plecat acasă, am rămas privind masa goală. Farfuriile nespălate mă priveau acuzator. M-am întrebat dacă chiar sunt pregătită să împart din nou viața cu cineva. Doru era atent, grijuliu, dar avea obiceiuri care mă iritau: vorbea prea mult despre fosta lui soție, își lăsa hainele peste tot și insista să mergem la biserică în fiecare duminică. Îmi era teamă să-i spun că nu mă regăsesc în acele ritualuri.

La început am crezut că e doar o perioadă de adaptare. Dar cu cât încercam mai mult să mă acomodez cu prezența lui Doru, cu atât simțeam că mă pierd pe mine însămi. Într-o zi, Ioana m-a sunat pe video: „Mamă, pari obosită… E totul bine cu Doru?” Am ezitat o clipă, apoi am răspuns: „Da, e bine… doar că mi-e dor de liniștea mea.”

— Atunci de ce nu faci ce simți? — m-a întrebat Ioana direct.

Am rămas pe gânduri toată noaptea. M-am uitat în oglindă și am văzut o femeie care încerca să fie altcineva doar ca să nu fie singură. Mi-am amintit cum era Viorel: mereu nemulțumit, mereu absent cu mintea în altă parte. Atunci am jurat că nu voi mai accepta niciodată jumătăți de măsură.

Când i-am spus lui Doru că vreau o pauză, a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Mariana, eu chiar te iubesc… Dar dacă tu nu ești fericită, nu are rost să ne mințim.

Am plâns după ce a plecat. Nu pentru că îl pierdusem pe Doru — ci pentru că mi-era teamă că voi rămâne din nou singură. Dar zilele au trecut și am început să redescopăr bucuria lucrurilor mici: mirosul cafelei dimineața, liniștea serilor de vară pe balcon, sunetul ploii pe geam.

Mama a venit într-o zi la mine și m-a găsit zâmbind în timp ce citeam.
— Ce-i cu tine? Nu-ți mai lipsește nimic?
— Nu-mi mai lipsește nimic din ce nu-mi trebuie — i-am răspuns.

Acum știu că fericirea nu se negociază. Că e mai bine să fii singură și împăcată decât într-o relație care te face să te pierzi pe tine însăți. Și totuși… uneori mă întreb: oare câți dintre noi alegem liniștea interioară în locul compromisului? Sau ne temem prea tare de singurătate ca să ne dăm voie să fim fericiți cu adevărat?