Fericirea pe care am găsit-o în singurătate

— Nu mai are rost, Maria. Nu mai are rost să ne mințim, mi-a spus Ionel într-o seară rece de noiembrie, cu vocea lui calmă, aproape absentă. Stătea în pragul ușii, cu geaca pe el, ca și cum ar fi fost gata să plece de mult. Am simțit atunci cum tot aerul din bucătărie devine greu, ca o pătură udă aruncată peste sufletul meu. Copiii erau deja mari, plecați la casele lor, iar eu rămăsesem cu tăcerile noastre lungi și cu farfuriile goale de pe masă.

Au trecut trei ani de atunci. Trei ani în care am învățat să trăiesc cu mine însămi, să-mi accept ridurile și tăcerile, să mă obișnuiesc cu sunetul pașilor mei pe parchetul rece dimineața. La început, fiecare zi era o luptă: mă trezeam devreme doar ca să nu simt golul din patul dublu, îmi făceam cafeaua și o beam privind pe geam la blocurile gri din față. Îmi spuneam mereu: „Maria, trebuie să fii tare. Pentru tine. Pentru copiii tăi.” Dar adevărul era că nu știam cum să fiu tare. Nu știam cine sunt fără rolul de soție sau mamă.

Prietenii mei încercau să mă scoată din casă. „Hai la teatru, hai la o cafea!” Dar eu refuzam politicos, invocând oboseala sau vreo migrenă imaginară. În realitate, îmi era teamă să mă arăt lumii așa cum eram: o femeie trecută de cincizeci de ani, cu inima frântă și cu visele prăfuite.

Apoi, într-o zi de primăvară, când magnoliile înfloreau în fața blocului și aerul mirosea a promisiune, am primit un mesaj pe Facebook de la un vechi coleg de liceu: „Bună, Maria! Ce mai faci? Ți-ar plăcea să bem o cafea cândva?” Am zâmbit amar. Nu mai vorbisem cu Mihai de peste treizeci de ani. Era genul acela de bărbat care știa să spună glume bune și să asculte fără să judece. Am acceptat invitația fără prea multe așteptări.

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Mihai era neschimbat: același zâmbet cald, aceleași mâini mari care gesticulau când povestea ceva amuzant. Am vorbit ore întregi despre liceu, despre copii, despre viețile noastre care au luat-o pe drumuri atât de diferite. La finalul întâlnirii mi-a spus: „Maria, ești la fel de frumoasă ca atunci.” Am simțit cum obrajii mi se înroșesc ca la o adolescentă.

Au urmat alte întâlniri. Plimbări prin parc, seri la teatru, cine simple acasă la mine sau la el. Mihai părea partenerul ideal: atent, blând, mereu gata să mă ajute sau să mă asculte. Copiii mei au fost încântați când au aflat că am pe cineva. Prietenele mele mă tachinau: „Vezi? Ți-am spus noi că viața nu se termină după cincizeci!”

Dar pe măsură ce timpul trecea, am început să simt o neliniște ciudată. Mihai era prezent mereu, poate prea prezent. Îmi trimitea mesaje dimineața devreme și seara târziu, voia să știe unde sunt și cu cine vorbesc. Îmi făcea mici observații: „Poate ar fi mai bine să nu mai porți rochia aia roșie”, „Nu crezi că ar trebui să petrecem mai mult timp împreună?” La început am pus totul pe seama grijii lui, dar apoi am realizat că începeam să mă sufoc.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu (încă predau limba română la liceu), Mihai m-a așteptat cu cina pregătită. Totul părea perfect, dar când i-am spus că vreau să merg la film cu colega mea, Lidia, a devenit brusc tăcut. A doua zi mi-a trimis un mesaj lung în care își exprima dezamăgirea că nu l-am inclus și pe el în planurile mele.

Am început să mă întreb dacă nu cumva schimbasem o singurătate liniștită pe o relație care mă presa subtil să renunț la mine însămi. Într-o duminică dimineață, privind la soarele care intra prin perdeaua albă din sufragerie, mi-am dat seama că nu mai eram eu însămi lângă Mihai. Îmi era dor de serile mele liniștite cu o carte bună și un pahar de vin, de plimbările singură prin parc, de libertatea de a decide pentru mine.

Am avut o discuție lungă cu fiica mea, Ioana. Mi-a spus: „Mamă, tu ai dreptul să fii fericită și singură. Nu trebuie să te agăți de cineva doar ca să nu fii singură.” Cuvintele ei m-au lovit ca un duș rece.

În acea seară i-am spus lui Mihai că vreau o pauză. A fost șocat și supărat. „Nu înțeleg ce vrei! Eu te iubesc!” Dar eu știam că nu e vorba doar despre iubire. Era vorba despre mine, despre nevoia mea de spațiu și liniște.

Au trecut luni de atunci. Am rămas prieteni cu Mihai, dar nu mai suntem împreună. Am redescoperit bucuria lucrurilor simple: o cafea băută în liniște dimineața, o plimbare fără grabă prin orașul meu prăfuit, serile petrecute cu copiii sau cu prietenele mele vechi.

Uneori mă întreb dacă nu sunt egoistă alegând singurătatea în locul unei relații care ar putea fi „suficient de bună”. Dar apoi îmi dau seama că fericirea nu vine din compromisuri făcute din frică sau din nevoia de a umple un gol. Fericirea vine din pacea pe care o simt când sunt eu însămi.

Poate că nu voi mai iubi niciodată așa cum am iubit când eram tânără. Poate că voi rămâne singură până la sfârșitul vieții mele. Dar știu sigur că acum sunt împăcată cu mine însămi și asta e tot ce contează.

Oare câte femei aleg să rămână într-o relație doar ca să nu fie singure? Și câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi înșine?