Fiecare weekend cu socrii: Sunt doar o gospodină în propria mea casă?

— Irina, ai pus sarmalele la cuptor? Să nu le arzi, că altfel nu mai mănâncă nimeni! vocea ascuțită a soacrei mele răsună din hol, înainte să apuc să-mi trag sufletul după ce am spălat vasele de la micul dejun.

E sâmbătă dimineața, ora 9. Socrii mei au venit, ca în fiecare weekend, cu două sacoșe de cumpărături și o listă nesfârșită de așteptări. Mă simt ca o umbră în propria casă, alergând între bucătărie și sufragerie, încercând să anticipez dorințele tuturor. Mă uit la soțul meu, Radu, care stă pe canapea cu tatăl lui, discutând despre meciul de aseară, de parcă nu ar observa haosul din jur.

— Irina, adu-mi și mie o cafea, te rog! strigă socrul meu, fără să-și ridice ochii din ziar.

Îmi mușc buza de jos și încerc să nu răbufnesc. Îmi spun că e doar un weekend, că trebuie să am răbdare. Dar fiecare gest, fiecare comandă rostită pe un ton superior, mă face să mă simt tot mai mică. Mă întreb când am devenit doar o gospodină în casa mea, când am încetat să mai fiu partenera lui Radu, femeia care visa la o familie unită și la seri liniștite împreună.

În timp ce pregătesc cafeaua, aud șoapte din sufragerie.

— Nu știu ce să zic, mamă, parcă nu mai e la fel de veselă Irina ca la început, spune Radu, cu o voce stinsă.
— Păi, dacă nu știe să țină casa cum trebuie, normal că nu are motive să fie veselă! răspunde soacra, cu un oftat teatral. Pe vremea mea, femeile nu se plângeau atâta, făceau și ele ce trebuie.

Simt cum mă înroșesc de furie și rușine. Mă așez pe marginea chiuvetei, cu ceașca de cafea tremurând în mână. Oare chiar nu vede nimeni cât mă doare? Oare chiar sunt atât de invizibilă?

După prânz, când masa e plină și toată lumea mănâncă în liniște, soacra începe să inspecteze bucătăria.

— Ai șters bine blatul? Uite, aici e o pată! Și la geamuri când ai de gând să dai?

Radu ridică din umeri, ca și cum nu ar fi treaba lui. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îmi spun că nu vreau scandal, că nu vreau să stric atmosfera. Dar înăuntrul meu, ceva se rupe cu fiecare cuvânt rostit de soacră, cu fiecare privire critică.

Seara, după ce socrii pleacă, mă prăbușesc pe pat, epuizată. Radu intră în cameră, cu telefonul în mână.

— Ce ai, Irina? De ce ești așa supărată?

Îl privesc cu lacrimi în ochi.

— Nu vezi ce se întâmplă? În fiecare weekend mă simt ca o servitoare în casa mea! Mama ta mă tratează ca pe o menajeră, iar tu… tu nu faci nimic!

Radu oftează, deranjat.

— Hai, nu exagera. Așa sunt părinții mei, știi bine. Nu te mai consuma pentru orice.

Mă simt trădată. Mă simt singură. Îmi dau seama că nu e vorba doar de weekenduri, ci de faptul că nu mai am voce în propria viață. Că am ajuns să-mi fie teamă să spun ce simt, să cer respectul pe care îl merit.

Duminică dimineața, când aud soneria de la ușă, simt un nod în gât. Îmi vine să fug, să mă ascund. Dar ceva din mine refuză să mai accepte umilința.

— Irina, deschide ușa! strigă Radu din sufragerie.

Mă opresc în fața oglinzii din hol și mă privesc. Chipul meu e obosit, dar în ochi îmi văd furia și dorința de a schimba ceva.

Deschid ușa și îi întâmpin pe socri cu un zâmbet forțat.

— Bună dimineața. Astăzi nu voi găti. Astăzi vreau să stau și eu la masă, să povestim, să ne bucurăm împreună. Dacă vreți cafea, vă puteți face singuri. Dacă vreți prăjituri, le găsim la cofetărie.

Soacra mă privește șocată, iar socrul își drege glasul.

— Cum adică? Nu se poate așa ceva!

Radu se ridică brusc.

— Irina, ce faci? Ne faci de râs!

Îmi țin capul sus, deși inima îmi bate nebunește.

— Nu vă fac de râs. Îmi apăr demnitatea. Nu mai pot continua așa. Am nevoie de respect, am nevoie să fiu parteneră, nu servitoare.

În casă se lasă o liniște apăsătoare. Socrii se așază pe canapea, vizibil deranjați. Radu mă privește ca și cum nu mă recunoaște.

— Dacă asta vrei… bine, spune el, dar vocea lui e rece.

Ziua trece greu, cu discuții tăioase și priviri acuzatoare. Dar, pentru prima dată după mult timp, mă simt liberă. Mă simt vie.

Seara, când rămân singură, mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Oare am făcut bine? Oare am curajul să merg mai departe pe drumul acesta? Poate că nu voi mai fi niciodată pe placul tuturor, dar măcar pot fi pe placul meu.

Voi ce ați face în locul meu? Cât de mult ați fi dispuși să sacrificați pentru liniștea familiei? Unde trageți linia între compromis și pierderea propriei identități?