Fiul meu m-a acuzat că i-am distrus familia: totul a început cu o farfurie nespălată

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-i vorbești așa Ioanei?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea pe farfuria nespălată din chiuvetă — motivul pentru care totul începuse să se destrame.

Aveam 23 de ani când soțul meu, Radu, a plecat. Vlad avea doar trei ani. Îmi amintesc și acum cum am stat pe hol, cu el în brațe, privind ușa închisă. Radu nu s-a mai întors niciodată. A preferat să-și trăiască tinerețea cu alta, să-și cheltuie banii pe haine scumpe și ieșiri la munte, în timp ce eu număram fiecare leu pentru lapte și scutece. Am crescut singură un copil, am muncit două joburi, am renunțat la visele mele pentru ca el să aibă tot ce-i trebuie. Nu mi-am permis niciodată să fiu slabă.

Anii au trecut greu. Vlad a crescut, a intrat la facultate la București, iar eu am rămas în apartamentul nostru mic din Ploiești. Îl vizitam rar — mereu ocupat, mereu pe fugă. Când mi-a spus că s-a îndrăgostit de Ioana, o fată liniștită din Bacău, m-am bucurat sincer pentru el. Am sperat că va avea parte de o familie adevărată, una pe care eu nu am reușit să i-o ofer.

Când s-au mutat împreună, am încercat să nu mă bag prea mult. Dar Vlad mă suna des: „Mamă, cum se face supa aia cu găluște? Mamă, cum se spală corect rufele albe?” Mă simțeam utilă, necesară. Când au venit la mine într-un weekend, am vrut să-i răsfăț. Am gătit tot ce știam că le place. După masă, Ioana s-a ridicat și s-a dus în sufragerie cu telefonul. Farfuriile au rămas pe masă.

— Ioana, te rog frumos, poți să mă ajuți cu vasele? am întrebat-o blând.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer. S-a ridicat fără un cuvânt și a început să spele, dar am simțit tensiunea în aer. Vlad s-a uitat urât la mine.

— Mamă, las-o! E obosită după drum.

— Și eu sunt obosită după o viață întreagă… am murmurat fără să-mi dau seama.

A doua zi dimineață, i-am auzit certându-se în camera lor:

— Nu vreau să mai venim aici dacă mama ta mă tratează ca pe o servitoare!
— Nu e vorba de asta! Așa se face la noi acasă!
— La noi acasă e altfel!

Cuvintele lor m-au durut mai tare decât orice palmă. Am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Mamă, nu vreau decât să fim o familie. Să ne ajutăm unii pe alții.
— Tu nu înțelegi! Ioana nu e ca tine! Nu vrea să fie ca tine! Tu ai trăit toată viața pentru alții și uite unde ai ajuns!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toți anii în care am tras pentru el, toate nopțile nedormite, toate sacrificiile… Pentru ce? Să-mi spună că am greșit?

Au plecat devreme în acea duminică. Nici nu s-au uitat înapoi. Am rămas singură în bucătărie, spălând vasele una câte una, ca într-un ritual vechi și dureros. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit eu undeva. Poate că am pus prea mult preț pe muncă și pe ajutor reciproc. Poate că generația lor vede altfel lucrurile.

Seara târziu, Vlad mi-a trimis un mesaj: „Mamă, te rog să nu mai intervii între mine și Ioana.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „mulțumesc”.

Au trecut luni fără să ne vedem. Îmi era dor de el, dar nu voiam să-l forțez. Am început să mă întreb dacă nu cumva l-am crescut prea dependent de mine sau prea exigent cu ceilalți. Prietena mea Ana mi-a spus:

— Lenuța, lasă-i! O să-și dea ei seama cât valorezi tu! Nu te mai consuma!

Dar nu puteam. Într-o zi m-am hotărât să merg la București fără să-i anunț. Am bătut la ușa lor cu o pungă de plăcinte calde.

Ioana mi-a deschis și m-a privit surprinsă:

— Bună ziua… Vlad e la serviciu.

— Am venit doar să văd dacă sunteți bine.

A lăsat privirea în jos:

— Doamnă Lenuța… știu că v-am supărat atunci. Dar eu nu sunt obișnuită cu regulile astea… La noi acasă mama făcea totul.

Am oftat:

— Și eu am făcut totul pentru Vlad… Dar uite unde am ajuns.

A tăcut o clipă:

— Poate ar trebui să ne cunoaștem mai bine… fără reguli.

Am zâmbit trist:

— Poate ai dreptate…

Când Vlad a venit acasă și m-a văzut acolo, s-a luminat la față pentru o clipă, apoi s-a încruntat:

— Mamă… trebuia să mă anunți!

— Mi-era dor de tine…

A oftat și m-a îmbrățișat scurt:

— Hai să încercăm să fim o familie normală…

Nu știu dacă vreodată vom reuși cu adevărat. Poate că fiecare generație are propriile răni și propriile reguli nescrise. Dar încă sper că dragostea poate vindeca ceea ce orgoliul a distrus.

Mă întreb uneori: oare cât de mult trebuie să renunți la tine pentru cei pe care îi iubești? Și când devine sacrificiul tău o povară pentru ceilalți?