Fiul meu mi-a cerut să-i fac curat pe bani. Oare chiar asta merit după o viață de sacrificii?

— Mamă, nu vreau să te superi, dar dacă tot vii la noi și ne ajuți cu curățenia, poate ar fi mai bine să-ți plătim pentru asta. Așa e corect, nu?

Cuvintele lui Vlad mi-au tăiat respirația. Stăteam în bucătăria lor, cu mopul în mână, iar Irina, nora mea, își sorbea cafeaua cu un aer indiferent. M-am simțit mică, inutilă, ca și cum toată dragostea și sacrificiile mele din ultimii treizeci de ani s-au transformat într-o simplă tranzacție.

Nu am răspuns imediat. Am simțit cum mi se strânge inima și lacrimile îmi urcau în ochi. M-am uitat la Vlad, băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. Îmi amintesc cum îi făceam sandvișuri dimineața, cum îi spălam hainele la mână când nu aveam bani de mașină de spălat, cum îi citeam povești seara ca să uite că nu avem decât o cameră mică și friguroasă.

— Mamă, nu e nimic rău în asta, a continuat el, văzând că nu spun nimic. Și Irina a zis că așa e normal. Nu vreau să profiți de tine.

Irina a ridicat din umeri:

— E mai bine așa pentru toată lumea. Și noi avem nevoie de ajutor, și tu poți câștiga un ban în plus.

Am simțit cum mă arde obrazul. Să câștig un ban în plus? Eu, care am muncit toată viața la croitorie ca să-i dau lui Vlad tot ce avea nevoie? Eu, care am renunțat la visele mele ca să-l văd pe el fericit?

Am plecat acasă fără să mai spun nimic. Pe drum, mi-au trecut prin minte toate momentele în care Vlad era mic și venea plângând la mine că ceilalți copii râd de el că nu are tată. Îl strângeam la piept și-i promiteam că eu voi fi mereu acolo pentru el. Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta mamei mele ca să-i plătesc chiria primele luni. Nu i-am spus niciodată asta.

Când a cunoscut-o pe Irina, am simțit din prima clipă că nu mă place. Era rece, calculată, mereu cu replici tăioase. Nu i-a plăcut niciodată ciorba mea de perișoare sau cozonacul de Crăciun. Mereu găsea ceva de criticat: ba că pun prea mult zahăr, ba că nu știu să aleg legumele bune din piață. Vlad încerca să facă pace între noi, dar mereu se termina cu mine plecând acasă cu inima grea.

După nuntă, m-au chemat tot mai rar pe la ei. Când veneam, Irina era mereu ocupată sau pleca la cumpărături. Eu mă apucam să fac ordine prin bucătărie sau să spăl geamurile, ca să simt că sunt utilă. Vlad îmi mulțumea din priviri, dar niciodată nu spunea nimic în fața Irinei.

Acum, după ce mi-au propus să mă plătească pentru curățenie, m-am simțit ca o străină în propria familie. Am stat nopți întregi gândindu-mă dacă am greșit undeva. Poate am fost prea posesivă? Poate nu am știut să-l las să fie bărbat? Sau poate Irina are dreptate și eu chiar nu mai am loc în viața lor?

Într-o seară, l-am sunat pe Vlad:

— Vlad, vreau să vorbim serios.
— Sigur, mamă. Ce s-a întâmplat?
— Nu pot accepta banii voștri pentru curățenie. Eu nu sunt menajera voastră. Sunt mama ta.

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… Nu vreau să te simți prost. Dar Irina zice că așa e corect față de tine. Să nu simți că profiți de noi sau invers.

— Vlad, eu nu vin la voi ca să câștig bani. Vin pentru că îmi e dor de tine. Pentru că vreau să vă ajut. Dacă asta vă deranjează sau vă pune într-o situație incomodă… atunci mai bine nu mai vin deloc.

A oftat adânc:

— Mamă… Nu vreau să nu mai vii…

— Atunci spune-i Irinei că eu sunt mama ta și atât. Nu sunt femeia de serviciu.

A doua zi m-a sunat Irina:

— Elena, sper că nu te-ai supărat pe noi. Dar trebuie să înțelegi că vrem să fie totul clar între noi. Nu vrem discuții sau neînțelegeri.

— Irina, eu te-am acceptat pentru că îl iubești pe Vlad. Dar dacă tu crezi că eu trebuie să fiu plătită ca să-mi văd copilul… atunci poate că nu ne vom înțelege niciodată.

A tăcut lung la telefon.

— Fiecare familie are regulile ei, Elena.

Am închis telefonul tremurând de nervi și tristețe. M-am uitat la poza lui Vlad mic pe raftul din sufragerie și am izbucnit în plâns.

Zilele au trecut greu. Vlad nu m-a mai sunat o vreme. M-am simțit singură ca niciodată. Vecina mea, doamna Stanciu, m-a întrebat ce s-a întâmplat:

— Elena, ce ai pățit? Pari abătută…

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Dragă mea… copiii din ziua de azi nu mai știu ce e sacrificiul părintesc. Dar nici tu nu trebuie să accepți orice doar ca să fii aproape de ei.

M-am gândit mult la vorbele ei. Poate că a venit timpul să-mi văd și eu de viața mea. Să ies mai des cu prietenele mele la teatru sau la piață. Să mă bucur de liniște fără să mă simt datoare nimănui.

După două luni, Vlad a venit singur la mine acasă.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Mi-e dor de tine.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

— Vlad… tot ce am făcut a fost din dragoste pentru tine.

— Știu… Și eu te iubesc, mamă.

Nu știu dacă relația noastră va mai fi vreodată la fel. Dar știu sigur că uneori trebuie să-ți pui limite chiar și față de cei pe care îi iubești cel mai mult.

Oare câte mame au trecut prin asta? Oare dragostea părintească mai valorează ceva într-o lume în care totul se măsoară în bani?