Fiul meu vrea să se mute la căsuța de vară. Ce să fac?

— Mamă, vreau să mă mut la căsuța de vară, mi-a spus Vlad într-o seară ploioasă, când vântul bătea crengile de geam și eu tocmai terminasem de spălat vasele. M-am oprit în mijlocul bucătăriei, cu mâinile ude, și l-am privit lung, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar ochii lui erau serioși, poate chiar prea serioși pentru vârsta lui de douăzeci și patru de ani.

— Ce tot spui acolo, Vlad? La căsuța aia veche, fără apă curentă, fără căldură? Ai înnebunit?

El a oftat, și-a trecut mâna prin părul ciufulit și s-a așezat la masă, cu capul în mâini. — Mamă, nu mai pot aici. Blocul ăsta, orașul, totul mă sufocă. La căsuță e liniște, pot să scriu, să mă regăsesc. Nu vreau bani, vreau doar să mă lași să plec.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad fusese mereu copilul sensibil, cel care citea poezii la lumina veiozei, care nu se certa niciodată cu nimeni, dar care, de la moartea tatălui lui, se închisese tot mai mult în el. Îl vedeam cum se zbate între dorința de a fi liber și nevoia de siguranță. Dar căsuța de vară? Era o ruină. O moștenire de la bunicul, uitată de toți, cu acoperișul găurit și pereții scorojiți.

— Vlad, nu e o soluție. Nu ai nici măcar semnal acolo. Cum o să trăiești? Cum o să-ți găsești un serviciu? Am început să ridic vocea, deși știam că nu ajută la nimic.

— Nu vreau serviciu, mamă. Vreau să scriu. Să încerc să trăiesc altfel. Nu mai suport să mă trezesc în fiecare dimineață cu gândul că trebuie să fiu ca ceilalți. Nu pot. Te rog, nu mă obliga să rămân aici.

Am simțit că mă prăbușesc. M-am așezat lângă el, i-am luat mâinile reci în ale mele și am încercat să-i explic, cu voce tremurată:

— Vlad, eu vreau doar să fii bine. Să nu-ți lipsească nimic. Dacă ai nevoie de bani, îți dau. Dacă vrei să-ți iei o garsonieră, te ajut. Dar acolo, la căsuță, nu e viață, e doar supraviețuire. Nu pot să te las să te pierzi.

El s-a ridicat brusc, scaunul a scârțâit pe gresie. — Nu înțelegi! Nu vreau banii tăi! Vreau să fiu lăsat în pace, să încerc să fiu eu însumi, nu ce vrei tu să fiu!

Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am gândit la toate nopțile în care l-am vegheat bolnav, la toate sacrificiile făcute pentru el, la toate visele pe care le-am avut pentru viitorul lui. Și acum, când credeam că totul va fi bine, el voia să plece departe, într-un loc unde nici măcar nu avea apă caldă.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu sora mea, Mariana. Ea mereu a avut o vorbă bună pentru mine.

— Lasă-l, soră, poate are nevoie de asta. Și eu am vrut să fug de acasă când eram tânără. Poate o să-i prindă bine. Dar să nu-l lași singur, du-i mâncare, vezi ce face.

Dar eu nu puteam. Îmi era frică. Frică să nu pățească ceva, să nu se izoleze, să nu cadă în depresie. Am încercat să-l conving din nou, zile la rând, cu argumente, cu lacrimi, cu promisiuni. Dar el era hotărât. Într-o dimineață, și-a făcut bagajul, a luat câteva haine, caietele lui de poezii și a plecat. Nici nu s-a uitat înapoi.

Primele zile au fost un chin. Mă trezeam noaptea și mă uitam la patul lui gol. Îi scriam mesaje, dar răspundea rar, scurt. „Sunt bine, mamă. Nu-ți face griji.”

Într-o sâmbătă, am decis să merg la el. Am luat trenul până la sat, apoi am mers pe jos aproape o oră până la căsuță. Când am ajuns, l-am găsit stând pe prispă, cu o cană de ceai în mână, privind la câmpul plin de maci. Avea barba crescută, ochii obosiți, dar zâmbea.

— Mamă, ce cauți aici?

— Am venit să văd dacă trăiești, i-am răspuns, încercând să glumesc, deși inima îmi bătea să-mi sară din piept.

— Trăiesc. Și, pentru prima dată, simt că respir. Uite, am scris ceva. Vrei să citești?

Mi-a întins un caiet. Am citit câteva rânduri. Erau poezii despre singurătate, despre dor, despre libertate. Am simțit un nod în gât. Nu știam dacă să fiu mândră sau să plâng.

— Vlad, nu pot să nu mă îngrijorez. Dacă ți se face rău? Dacă nu ai ce mânca? Dacă vine iarna?

— O să mă descurc. Am nevoie să încerc. Dacă nu merge, mă întorc. Dar lasă-mă să încerc, mamă. Te rog.

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat. Pe de o parte, voiam să-l protejez, să-l țin aproape, să-i ofer tot ce am. Pe de altă parte, vedeam că acolo, în sălbăticie, era mai fericit decât fusese vreodată în oraș. Dar dacă greșește? Dacă se pierde pe drum?

Au trecut luni. Vlad a rămas acolo, la căsuță. Uneori vine acasă, stă câteva zile, apoi pleacă iar. Încă nu are serviciu, dar a publicat câteva poezii într-o revistă. Eu încă nu dorm bine noaptea, încă mă întreb dacă am făcut bine că l-am lăsat să plece. Dar poate că fiecare trebuie să-și găsească drumul, chiar dacă pentru noi, părinții, e cel mai greu lucru din lume.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? L-ați fi lăsat să plece sau ați fi luptat să-l țineți aproape, cu orice preț? Poate că uneori dragostea înseamnă să-i lași pe cei dragi să greșească singuri…