Fiul nostru nu ne mai vizitează: Soția lui nu vrea să vină la noi și spune că mereu avem pretenții

— Nu vine nici de data asta, spuse Mihai, soțul meu, în timp ce se uita pe fereastră la ploaia care bătea în geamuri. Am simțit cum inima mi se strânge, deși ar fi trebuit să mă obișnuiesc. De fiecare dată când așteptam vizita lui Radu, fiul nostru, simțeam aceeași emoție, aceeași speranță că poate, de data asta, va fi altfel. Dar telefonul a sunat din nou, și vocea lui, stinsă, mi-a spus: „Mamă, nu pot veni weekendul ăsta. Irina nu se simte bine și ar vrea să stăm acasă.”

Mi-am mușcat buza să nu izbucnesc în plâns. Nu era prima dată când auzeam scuza asta. De când s-a căsătorit cu Irina, parcă nu mai era băiatul meu. Parcă nu mai avea curaj să spună ce simte, să ne spună adevărul. Știam că Irina nu ne place. Nu a spus-o niciodată direct, dar o simțeam în fiecare privire, în fiecare răspuns scurt, în fiecare refuz politicos. „Nu pot să vin, mama, Irina are nevoie de mine.” „Nu pot să stau mult, Irina vrea să plecăm devreme.”

Mihai a oftat și a încercat să mă liniștească. — Lasă, Lina, poate data viitoare. Poate când o să aibă și ei copii, o să-și dea seama cât de greu e să fii departe de familie.

Dar eu nu mai aveam răbdare. Îmi era dor de Radu, de râsul lui, de poveștile lui, de serile când stăteam toți trei la masă și povesteam despre orice. Acum, totul părea atât de departe. Am încercat să vorbesc cu el, să-l întreb ce se întâmplă, dar mereu evita subiectul. „Mamă, nu e nimic, doar că suntem ocupați.”

Într-o zi, am decis să-i fac o vizită surpriză. Am luat un cozonac proaspăt și am plecat spre apartamentul lor din București. Când am ajuns, Irina mi-a deschis ușa cu un zâmbet forțat. — Bună ziua, doamnă Lina. Nu ne-ați sunat înainte…

— Am vrut să vă fac o surpriză, am spus, încercând să par veselă. Radu era în bucătărie, făcând cafea. Când m-a văzut, s-a luminat la față, dar am simțit că ceva îl apasă. Am stat puțin de vorbă, dar atmosfera era tensionată. Irina răspundea scurt, se uita mereu la ceas, iar Radu părea că nu știe cum să gestioneze situația.

La un moment dat, Irina a spus: — Știți, noi avem multe de făcut azi. Radu trebuie să termine niște lucruri pentru serviciu, iar eu am de lucru la proiectul meu. Poate data viitoare ne anunțați din timp, ca să ne organizăm.

Am simțit că nu sunt dorită. Am plecat cu inima grea, iar pe drum am plâns. M-am întrebat cu ce am greșit. Oare am fost o mamă prea posesivă? Oare am spus ceva ce nu trebuia? Sau pur și simplu Irina nu vrea să aibă de-a face cu noi?

Seara, Mihai m-a găsit plângând în bucătărie. — Nu mai plânge, Lina. Poate că așa sunt tinerii de azi. Poate că nu mai au nevoie de părinți cum aveam noi.

Dar nu puteam să accept asta. Am încercat să vorbesc cu Radu la telefon, să-l întreb direct: — Radu, spune-mi sincer, Irina nu vrea să veniți la noi?

A tăcut câteva secunde. — Mamă, nu e vorba doar de asta. Irina zice că mereu aveți pretenții, că mereu vreți ceva de la noi. Că dacă tot are timp liber, ar vrea să-l petrecem împreună, nu să venim la voi. Și… nu-i place la voi acasă. Zice că e prea multă liniște, că nu se simte bine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Dar tu ce vrei, Radu? Tu nu vrei să vii acasă?

— Mamă, nu vreau să vă supăr pe niciunul. Dar e greu… E greu să împac pe toată lumea. Irina se supără dacă insist, voi vă supărați dacă nu vin… Nu mai știu ce să fac.

Am închis telefonul și am rămas cu ochii în tavan. Mă simțeam neputincioasă. Îmi doream doar să fim din nou o familie, să ne bucurăm unii de alții. Dar între noi era un zid pe care nu știam cum să-l dărâm.

Au trecut săptămâni. Am încercat să nu mai insist, să nu mai sun atât de des. Dar fiecare zi fără vești de la Radu era o zi pierdută. Mihai se retrăsese în tăcere, citea ziarul sau se uita la televizor, dar știam că și pe el îl doare. Într-o seară, mi-a spus: — Poate că ar trebui să acceptăm că nu mai suntem centrul vieții lui. Poate că trebuie să-l lăsăm să-și trăiască viața.

Dar cum să accepți că propriul tău copil nu mai vrea să vină acasă? Cum să accepți că o femeie pe care abia o cunoști a reușit să-l îndepărteze de tine?

Într-o zi, am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, îmi pare rău că nu am mai venit. Poate data viitoare. Vă iubesc.” Am plâns din nou. Nu voiam să-l fac să se simtă vinovat, dar nu puteam să nu sufăr. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că am fost prea insistentă, poate că nu am acceptat destul de repede că viața lui s-a schimbat. Dar nu puteam să nu simt că pierd ceva esențial, că familia noastră se destramă încet, fără să putem face nimic.

Sunt nopți în care mă trezesc și mă gândesc la Radu, la copilăria lui, la serile când îl luam în brațe și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el. Acum, nu mai știu dacă mai are nevoie de mine. Nu mai știu dacă mai are nevoie de noi.

Oare așa e viața? Oare trebuie să ne resemnăm și să acceptăm că, la un moment dat, copiii noștri nu ne mai aparțin? Sau ar trebui să luptăm mai mult pentru familia noastră? Spuneți-mi voi, ce ați face în locul meu?