„Fiule, Te Rog Vizitează-mă Uneori,” Imploră Mama cu Amărăciune

Eugen stătea în mașina sa, privindu-și casa veche și uzată în care a crescut. Vopseaua se cojea, iar grădina, odată plină de flori, era acum neglijată. Nu-și mai vizitase mama, Elena, de luni de zile. Viața devenise un vârtej de muncă, obligații sociale și preocupări personale. Dar astăzi, în sfârșit, își făcuse timp.

Pe măsură ce urca treptele scârțâitoare, amintirile copilăriei îi reveneau în minte. Ușa se deschise înainte să bată, și acolo stătea Elena, fața ei luminându-se cu un amestec de bucurie și tristețe.

„Eugen, dragul meu băiat,” spuse ea, cu vocea tremurând. „A trecut atât de mult timp.”

„Bună, mamă,” răspunse Eugen, forțând un zâmbet. „Îmi pare rău, am fost ocupat.”

Elena îl conduse în sufragerie, unde aerul era impregnat cu mirosul familiar de lavandă. S-au așezat, și pentru un moment, a fost o tăcere incomodă.

„Cum ai fost, mamă?” întrebă Eugen, rupând tensiunea.

„Oh, știi tu, ca de obicei,” spuse Elena, cu ochii strălucind. „Doar că îmi este dor de tine. Cum să nu-mi fie dor de tine, dragul meu? Ești singurul meu fiu și îmi este dor de tine tot timpul.”

Eugen oftă. „Mamă, am deja treizeci și nouă de ani. Am propria mea viață acum.”

„Știu, știu,” spuse Elena, cu vocea plină de amărăciune. „Dar este prea mult să cer o vizită din când în când? Doar să-ți văd fața, să-ți aud vocea?”

Eugen privi în altă parte, simțindu-se vinovat. „Nu e atât de simplu, mamă. Munca este solicitantă și am responsabilități.”

„Responsabilități,” repetă Elena, cu vocea frântă. „Dar ce zici de responsabilitatea ta față de familie? Față de mine?”

Eugen simți un nod în gât. Întotdeauna fusese apropiat de mama sa, dar pe măsură ce îmbătrânea, distanța dintre ei părea să se mărească. Se mutase în oraș pentru oportunități mai bune, lăsând-o pe Elena în micul oraș în care fusese crescut.

„Mamă, îmi pasă de tine,” spuse Eugen încet. „Dar nu pot fi aici tot timpul.”

Ochii Elenei se umplură de lacrimi. „Înțeleg, Eugen. Doar că mi-aș dori să mă vizitezi mai des. Îmbătrânesc și nu știu cât timp mai am.”

Eugen simți un val de tristețe. Știa că mama lui era singură, dar nu știa cum să reducă distanța care se formase între ei. Îi luă mâna, simțind fragilitatea degetelor ei.

„O să încerc, mamă,” spuse el, cu vocea înecată de emoție. „O să încerc să te vizitez mai des.”

Elena zâmbi slab. „Asta e tot ce cer, dragul meu. Doar să vii să mă vezi uneori.”

Au petrecut după-amiaza amintindu-și de trecut, împărtășind povești și râsete. Dar pe măsură ce soarele începea să apună, Eugen știa că era timpul să plece. O îmbrățișă strâns pe mama sa, promițând să se întoarcă curând.

Pe măsură ce se îndepărta cu mașina, nu putea scăpa de sentimentul de neliniște. Făcuse o promisiune, dar în adâncul sufletului știa că va fi dificil de respectat. Viața avea un mod de a-l trage în direcții diferite, și se temea că vizitele sale vor rămâne rare.

Luni de zile au trecut, și Eugen se trezi prins în cerințele carierei și vieții personale. Se gândea des la mama sa, dar întotdeauna era ceva care îl împiedica să o viziteze. Își spunea că va merge weekendul următor, sau cel de după, dar vizitele nu se materializau niciodată.

Într-o zi, Eugen primi un apel de la un vecin din orașul său natal. Elena se îmbolnăvise și era în spital. Panica îl cuprinse în timp ce se grăbea să ajungă la ea, dar când ajunse, era prea târziu. Elena murise, ultimele ei momente petrecându-le în singurătate.

Eugen stătea lângă patul ei, cu lacrimi curgându-i pe față. O dezamăgise, și greutatea promisiunii încălcate îl zdrobea. Realizase prea târziu că timpul era o resursă prețioasă, și o risipise.

Pe măsură ce părăsea spitalul, Eugen jură să onoreze memoria mamei sale prețuind relațiile care contau cel mai mult. Dar regretul de a nu fi fost acolo pentru Elena îl va bântui pentru tot restul vieții.