Flăcări stinse între legături de sânge

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea Ilincăi răsună ca un ecou în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, scorojiti pe la colțuri. Era trecut de miezul nopții, iar copiii dormeau în camera lor, fără să bănuiască furtuna care se abătuse peste noi.

Am rămas nemișcat, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. O priveam cum își freacă palmele, cum își mușcă buza de jos, semn că e pe punctul să plângă. Dar nu plângea. Ilinca nu mai plângea de mult în fața mea.

— Ce vrei să spui? am întrebat, deși știam răspunsul. Îl simțeam de luni bune în aerul greu dintre noi, în tăcerile lungi la cină, în felul în care mă evita cu privirea.

— Vreau să spun că nu mai pot trăi așa. Că nu mai simt nimic. Că… m-am îndrăgostit de altcineva.

Cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece. M-am ridicat brusc, aproape răsturnând scaunul.

— Cine? am întrebat printre dinți.

— Nu contează cine. Contează că nu mai suntem noi. Că tu ai fost mereu aici, prezent fizic, dar absent cu sufletul. Că te-ai pierdut în muncă, în griji, în dorința de a ne oferi totul… și ai uitat să mă vezi pe mine.

Mi-am trecut mâna prin păr, încercând să-mi stăpânesc furia și disperarea. Am muncit ca un nebun la service-ul auto din oraș, am făcut ore suplimentare ca să putem plăti ratele la apartament și să le oferim copiilor o viață mai bună decât am avut noi. Dar poate că Ilinca avea dreptate: am uitat să fiu soț, nu doar tată și furnizor.

— Și copiii? Ce le spunem? Ce facem cu ei?

Ilinca a oftat adânc.

— O să le spunem adevărul. Că uneori oamenii mari se despart. Dar că îi iubim la fel de mult.

Adevărul era că nu știam dacă îi pot ierta. Pe ea sau pe mine. M-am prăbușit pe scaun și am început să tremur. Am crescut într-o familie unde tata pleca des la muncă în Germania și mama plângea nopți întregi, dar nu l-a părăsit niciodată. Pentru mine, familia era totul. Era datoria mea să o țin unită, orice ar fi.

A doua zi dimineață, Ilinca a plecat devreme la serviciu. Am rămas singur cu copiii, Mara și Radu, care se certau pe telecomandă. I-am privit și mi-am dat seama cât de mult semănau cu noi când eram mici: Mara încăpățânată și visătoare, Radu tăcut și sensibil.

La prânz, mama m-a sunat.

— Vlad, ce ai? Te aud abătut.

Am ezitat o clipă, apoi i-am spus totul. A tăcut mult timp la telefon.

— Știi, dragul meu, uneori trebuie să lași oamenii să plece dacă asta îi face fericiți. Dar nu uita: copiii au nevoie de tine mai mult ca oricând.

Seara am încercat să vorbesc cu Ilinca din nou. Am găsit-o în dormitor, făcându-și bagajul.

— Ilinca, te rog… Nu putem încerca măcar? Pentru copii?

S-a întors spre mine cu ochii roșii.

— Vlad, am încercat ani de zile. Am strigat după tine și nu m-ai auzit. Acum e prea târziu.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am vrut să-i spun că o iubesc încă, că nu știu cum să trăiesc fără ea. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

În următoarele săptămâni am trăit ca un robot: serviciu-casă-copii. Prietenii mă întrebau ce s-a întâmplat cu noi; unii dădeau vina pe Ilinca, alții pe mine. Într-o seară, după ce am adormit copiii, am găsit o scrisoare de la ea pe masa din bucătărie:

„Vlad,
Îmi pare rău că te rănesc. Dar nu mai pot trăi mințindu-mă pe mine și pe tine. Sper ca într-o zi să mă poți ierta și să-ți găsești liniștea.”

Am plâns pentru prima dată după mulți ani. Nu pentru Ilinca, ci pentru mine – pentru bărbatul care a crezut că dragostea e doar despre sacrificiu și uitase cât de important e să fii prezent cu adevărat.

Au trecut luni de atunci. Copiii s-au obișnuit cu noua rutină: două case, două vieți paralele. Încerc să fiu un tată mai bun decât am fost soț. Seara le citesc povești și le spun mereu că îi iubesc orice ar fi.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut schimba ceva. Dacă aș fi ascultat mai devreme semnele. Dacă aș fi avut curajul să vorbesc despre fricile mele sau despre oboseala care mă apăsa zi de zi.

Dar poate că unele flăcări sunt menite să se stingă pentru ca altele să poată arde mai curat.

Oare câți dintre noi trăim în tăcere lângă cineva pe care nu-l mai cunoaștem? Și câți avem curajul să recunoaștem adevărul înainte să fie prea târziu?