Florile Altcuiva: Povestea unei iubiri pe muchie de cuțit

— Irina, nu te supăra, dar chiar nu înțeleg de ce te agiți atât. E doar un buchet de flori, nimic mai mult!
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar inima îmi bate nebunește. Încerc să-mi găsesc cuvintele, dar simt că orice aș spune va fi interpretat ca o criză de gelozie nejustificată.

— Vlad, nu e vorba doar despre flori. E vorba că eu, soția ta, nu am primit niciodată nici măcar o ciocolată fără motiv. Dar pentru Anca ai cumpărat trandafiri roșii și ai scris și un bilet…
Mă opresc, simțind cum vocea mi se frânge. Vlad oftează și-și trece mâna prin păr, gestul lui clasic când vrea să evite o discuție serioasă.

— Anca a fost soția mea timp de zece ani. Avem un copil împreună. E normal să păstrăm o relație civilizată. Nu vreau să creadă că am uitat complet de ea.

Mă uit la el și mă întreb dacă vreodată va înțelege cât de mult mă doare această comparație continuă cu trecutul lui. Mama mi-a spus mereu: „Irina, bărbații divorțați vin cu bagaje grele. Nu te băga, că n-o să fii niciodată pe primul loc.” Am crezut că exagerează, că dragostea noastră va fi diferită. Dar acum, când văd cum Vlad își amintește fiecare aniversare a Ancăi și fiecare detaliu din viața ei, iar pe mine mă uită chiar și când e ziua mea, mă simt ca o umbră în propria casă.

Seara, după ce Vlad pleacă la serviciu, mă așez pe canapea și privesc telefonul. Mesajele dintre el și Anca sunt politicoase, dar pline de subînțelesuri. „Mulțumesc pentru flori, Vlad. Mi-ai făcut ziua mai frumoasă.” „Cu drag, Anca. Meriți tot ce e mai bun.”

Îmi amintesc prima noastră întâlnire. Eram la o terasă din centrul vechi al Bucureștiului. Vlad era atent, galant, povestea cu pasiune despre fiul lui, Rareș. Mi-a spus că divorțul a fost amiabil, că nu mai există sentimente între el și Anca. Am vrut să-l cred. Poate chiar am crezut.

Dar acum, după doi ani de căsnicie, mă simt ca o piesă de mobilier mutată dintr-un apartament în altul. Rareș vine la noi în weekenduri și vorbește doar despre „mama”. Vlad îl ascultă cu ochii umeziți de dor și regret. Eu încerc să mă apropii de copil, dar el mă privește ca pe o intrusă.

Într-o seară, după ce Rareș adoarme, îl întreb pe Vlad:
— Tu chiar crezi că Anca nu mai înseamnă nimic pentru tine?
El oftează din nou.
— Irina, nu mai vreau să vorbim despre asta. E trecutul meu. Tu ești prezentul meu.
— Atunci de ce simt că trăiesc mereu în umbra ei?

Nu primesc răspuns. Vlad se ridică și pleacă la calculator. Mă simt mică și neînsemnată.

Mama mă sună aproape zilnic.
— Irina, ți-am spus eu! Bărbații ăștia nu se schimbă niciodată! Tu meriți un bărbat care să te pună pe primul loc!

Tata tace. El nu s-a băgat niciodată în viața mea sentimentală, dar privirea lui tristă când vin acasă spune totul.

Într-o zi de duminică, la prânz, Vlad primește un telefon urgent. Anca are nevoie de ajutor cu mașina. Fără să stea pe gânduri, sare din pat și se îmbracă în grabă.
— Merg repede până la ea. Revin imediat!
— Dar azi trebuia să mergem la părinții mei…
— O să ajungem mai târziu! Nu pot s-o las în drum!

Rămân singură la masă cu două farfurii aburinde și un nod în gât. Mă uit la poza noastră de la nuntă: eu zâmbesc larg, el pare absent chiar și atunci.

Seara târziu, când se întoarce acasă, îl aștept cu ochii roșii de plâns.
— Vlad, nu mai pot așa! Simt că nu sunt importantă pentru tine!
El ridică din umeri.
— Ce vrei să fac? S-o las baltă? E mama copilului meu!
— Dar eu? Eu cine sunt pentru tine?

Nu răspunde. Se duce la duș și trântește ușa după el.

În zilele următoare devin tot mai tăcută. La serviciu nu mă pot concentra. Colega mea, Mirela, mă întreabă:
— Ce ai pățit? Parcă nu mai ești tu…
Îi povestesc totul printre lacrimi.
— Irina, trebuie să ai grijă de tine! Dacă el nu te apreciază acum, n-o va face niciodată!

Seara aceea aduce o ceartă urâtă acasă. Vlad ridică vocea pentru prima dată:
— Dacă nu poți accepta situația asta, poate ar trebui să ne gândim serios dacă are rost să continuăm!

Mă privesc în oglindă: am cearcăne adânci și ochii goi. Unde am dispărut eu? Fata veselă care visa la o familie fericită?

Într-o zi primesc un mesaj de la Anca: „Irina, îmi pare rău dacă am creat probleme între voi. Nu asta mi-am dorit.”
Nu-i răspund. Nu pot.

Merg la mama și plâng în brațele ei ca un copil.
— Mamă… dacă ai fi în locul meu… ai rămâne?
Ea oftează greu:
— Eu n-aș fi intrat niciodată într-o astfel de poveste… Dar tu trebuie să decizi pentru tine.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Îl privesc pe Vlad cum doarme liniștit lângă mine și mă întreb: oare dragostea adevărată doare atât de tare?

A doua zi dimineață îi spun:
— Vlad… eu am nevoie să fiu văzută. Să fiu iubită pentru cine sunt eu, nu pentru rolul pe care îl joc în viața ta.
El tace mult timp.
— Nu știu dacă pot să-ți ofer asta acum…

M-am ridicat și am ieșit din casă fără să știu dacă mă voi mai întoarce vreodată.

Oare cât trebuie să lupți pentru dragoste înainte să recunoști că ai pierdut? Sau poate adevărata pierdere e atunci când te pierzi pe tine însuți?