Fuga din sala de nuntă: Cum am ales să-mi ascult inima, chiar dacă am dezamăgit pe toată lumea

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Ai promis că nu bei azi!
Vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi sub voalul alb. În jurul meu, sala de nuntă era plină de râsete false și priviri jenate. Mama încerca să mă liniștească, trăgându-mă ușor de braț: „Lavinia, hai, nu-l băga în seamă acum, e ziua ta!” Dar nu era doar o greșeală măruntă. Vlad, bărbatul cu care trebuia să-mi petrec restul vieții, era beat criță încă de la ora 14:00 și tocmai făcuse o scenă în fața tuturor invitaților, urlând la fratele meu că nu i-a adus whisky-ul preferat.

M-am uitat la el: costumul îi era șifonat, ochii roșii și pierduți. Îmi venea să fug. Să urlu. Să mă ascund sub masă ca un copil. Dar eram mireasă. Toți se uitau la mine. Tata își strângea pumnii pe sub masă, iar bunica își făcea cruce și șoptea ceva printre dinți. Într-un colț, Rareș mă privea cu o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată la el.

Rareș… Prietenul meu din copilărie, băiatul cu care mergeam la pescuit pe Olt și cu care împărțeam mereu ultima felie de cozonac la Crăciun. El era singurul care mă cunoștea cu adevărat. Știa cât de mult îmi doream să fiu iubită și respectată. Știa cât am suferit când tata a plecat de acasă pentru altă femeie și cât m-am temut mereu că voi repeta greșelile mamei.

— Lavinia, hai afară două minute, mi-a șoptit Rareș când a văzut că nu mai pot respira de nervi.

Am ieșit pe terasa restaurantului. Aerul rece de octombrie mi-a tăiat respirația. Rareș mi-a pus sacoul lui pe umeri și m-a privit în ochi:

— Nu trebuie să faci asta dacă nu vrei. Nimeni nu te poate obliga.

— Dar ce-o să zică lumea? Mama? Toți banii cheltuiți… Toate planurile…

— O să zică ce vor ei. Dar tu? Tu ce vrei?

Am izbucnit în plâns. M-am gândit la toate serile în care Vlad venea acasă târziu și mirosea a alcool. La toate promisiunile lui că se va schimba. La toate minciunile pe care le-am spus eu însămi ca să-l apăr în fața familiei mele. M-am gândit la mama, care a rămas cu tata ani întregi doar ca „să nu vorbească lumea”. Și la mine, care eram pe cale să fac aceeași greșeală.

— Vreau să fug! am spus printre sughițuri.

Rareș a zâmbit trist:

— Atunci hai!

Nu știu cum am avut curajul. Poate pentru că simțeam că mă sufoc dacă mai stau o secundă acolo. Poate pentru că Rareș era lângă mine și știam că nu mă va judeca niciodată. Am alergat spre parcare, cu rochia ridicată până la genunchi și pantofii în mână. Rareș a deschis portiera Daciei lui vechi și am urcat tremurând.

În spate se auzeau țipete: „Unde e mireasa?!” „Ce faceți, copii?!” „Laviniaaa!”

Am pornit spre marginea orașului, fără să știm unde mergem. Rareș conducea tăcut, iar eu plângeam în hohote. La un moment dat, m-a întrebat:

— Ți-e frică?

— Da… Dar mai mult mi-e frică să mă întorc.

Am ajuns la cabana părinților lui Rareș din Poiana Brașovului. Era frig și întuneric, dar acolo m-am simțit pentru prima dată în siguranță după luni întregi de stres și minciuni. Rareș mi-a făcut ceai și mi-a adus o pijama veche de-a surorii lui.

— O să fie scandal mare acasă…

— Las’ să fie! a zis el hotărât. Mai bine scandal acum decât o viață întreagă de nefericire.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama, la tata, la Vlad, la toți oamenii care aveau așteptări de la mine. M-am gândit la mine însămi și la cât de puțin mă respectasem până atunci.

Dimineața am primit zeci de mesaje: „Cum ai putut să ne faci asta?” „Ești o rușine!” „Vlad e distrus!” „Sper că ești fericită acum!”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel. Erau lacrimi de eliberare.

Rareș m-a ținut în brațe fără să spună nimic. Știa că nu am nevoie de sfaturi sau explicații. Doar de cineva care să mă accepte așa cum sunt.

Au trecut luni până când familia mea a început să vorbească din nou cu mine. Mama a venit într-o zi la cabană și m-a luat în brațe fără cuvinte. Tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper să fii bine.” Vlad m-a sunat beat într-o noapte și mi-a spus că mă urăște pentru ce i-am făcut.

Dar eu? Eu am început să mă iubesc pentru prima dată după mult timp.

Rareș mi-a rămas alături. Nu știu dacă povestea noastră va deveni una de dragoste sau va rămâne o prietenie profundă. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată mai puțin decât merit.

Mă întreb uneori: câte femei rămân captive în relații toxice doar ca să nu dezamăgească pe nimeni? Câte dintre noi avem curajul să fugim din sala de nuntă — sau din orice alt loc unde nu ne mai regăsim?

Poate că adevărata fericire începe atunci când alegem să fim sinceri cu noi înșine, chiar dacă asta înseamnă să dezamăgim pe toată lumea.