„Gata,” a șoptit ea: „Ne distruge”

Ana stătea lângă fereastră, urmărind cu privirea picăturile de ploaie care alunecau pe geam. Camera era slab luminată, aruncând umbre lungi care păreau să reflecte greutatea din inima ei. Putea auzi zumzetul slab al televizorului din sufragerie, unde soțul ei, Mihai, era absorbit de un alt meci de sport. Era o scenă familiară, una care se repetase de nenumărate ori de-a lungul anilor.

Telefonul ei a vibrat pe blatul din bucătărie, întrerupând tăcerea. Era un mesaj de la Maria, cea mai bună prietenă a ei încă din facultate. „Cum te descurci?” scria mesajul. Ana a ezitat înainte să răspundă: „Sunt bine”, știind foarte bine că era departe de adevăr.

Maria fusese acolo prin toate—romantismul furtunos, nunta și acum, destrămarea lentă a ceea ce părea odată o viață perfectă. Văzuse schimbările din Ana, cum râsul ei se estompase și cum ochii îi pierduseră strălucirea. Și văzuse cum temperamentul lui Mihai crescuse, cuvintele lui devenind tot mai tăioase cu fiecare zi care trecea.

„De ce îl lași să te trateze așa?” o întrebase Maria săptămâna trecută la o cafea. Ana ridicase din umeri, incapabilă să găsească un răspuns care să aibă sens chiar și pentru ea însăși. „Nu e mereu așa,” spusese ea slab, dar chiar și atunci știa că era o minciună.

Adevărul era că Mihai se schimbase. Sau poate că nu se schimbase deloc și abia acum îl vedea pentru cine era cu adevărat. Bărbatul care odată o copleșea cu afecțiune părea acum să găsească plăcere în a o umili, cuvintele lui fiind ascuțite și necruțătoare. Era ca și cum se hrănea cu durerea ei, alimentându-se din nesiguranțele ei.

Ana s-a întors de la fereastră și a intrat în sufragerie. Mihai nu s-a uitat la ea când a intrat; ochii lui erau lipiți de ecran. A stat acolo un moment, așteptând ca el să-i recunoască prezența, dar el a rămas tăcut.

„Ies puțin,” a spus ea în cele din urmă, vocea ei abia fiind un șoaptă.

„Cum vrei,” a mormăit el, fără să se uite în direcția ei.

Ana și-a luat haina și a ieșit în ploaie, simțind picăturile reci pe piele. Era o ușurare, o distragere binevenită de la tumultul din interiorul ei. A mers fără țintă pe străzi, mintea ei fiind plină de gânduri despre ce ar fi putut fi.

În cele din urmă, s-a trezit la ușa Mariei. Prietena ei a deschis ușa cu o privire îngrijorată pe față. „Ana,” a spus ea încet, trăgând-o într-o îmbrățișare.

Au stat împreună în sufrageria confortabilă a Mariei, sorbind ceai și vorbind despre tot și nimic. Era o scurtă pauză de la realitate, dar Ana știa că nu putea dura pentru totdeauna.

„Nu mai pot continua așa,” a mărturisit ea în cele din urmă, lacrimile umplându-i ochii. „Ne distruge.”

Maria a dat din cap, înțelegând fără să fie nevoie de detalii. „Meriți mai mult,” a spus ea blând.

Ana știa că avea dreptate. Dar să știi și să faci sunt două lucruri diferite. Gândul de a pleca o îngrozea—ce dacă lucrurile se înrăutățesc? Ce dacă ajunge singură?

Dar adânc în sufletul ei știa că să rămână nu mai era o opțiune. Dragostea care odată îi lega se ofilise, lăsând în urmă doar resentimente și durere.

Când a plecat de la casa Mariei în acea seară, Ana a simțit cum o liniște ciudată o cuprinde. Nu avea încă toate răspunsurile, dar știa un lucru sigur: era timpul să preia controlul asupra vieții sale.

Ploaia se oprise până când a ajuns acasă. S-a oprit la ușă, respirând adânc înainte de a intra. Mihai era încă pe canapea, neștiind furtuna care se dezlănțuia în interiorul ei.

„Gata,” a șoptit ea pentru sine în timp ce trecea pe lângă el și intra în dormitorul lor. Nu era un final fericit, dar era un început—o șansă de a se regăsi.