Grădina care ne-a vindecat: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Nu mai vreau să aud nimic! Ai înțeles? Ai distrus totul!
Vocea Ilincăi răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și mirosul de cafea rece. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să vorbesc cu ea despre plecarea tatălui ei. Dar fiecare încercare se termina la fel: cu uși trântite și cuvinte grele.

M-am așezat pe scaun, cu palmele transpirate strânse în poală. Mă simțeam vinovată, dar și neputincioasă. De când plecase Mihai, soțul meu, Ilinca mă privea ca pe un dușman. Avea șaptesprezece ani și toată furia lumii părea să fi găsit adăpost în ochii ei.

— Nu e vina mea că a plecat, am șoptit, dar ea deja ieșise din cameră.

Zilele treceau greu. Mergeam la serviciu la farmacie, mă întorceam acasă și găseam aceeași liniște apăsătoare. Uneori îi lăsam mâncare pe masă, alteori îi scriam un bilet: „Sunt aici dacă vrei să vorbim.” Niciodată nu primeam răspuns.

Într-o sâmbătă dimineață, am ieșit în curte cu o cană de ceai. Grădina era plină de buruieni, pământul uscat și crăpat. Mi-am amintit cum visam, când eram mică, să am un colț verde doar al meu. Poate că dacă aș începe să-l îngrijesc, aș găsi ceva liniște.

Am cumpărat semințe de gălbenele și roșii de la piață. Într-o zi, când Ilinca a venit acasă mai devreme, m-a găsit pe genunchi în noroi, încercând să smulg o rădăcină încăpățânată.

— Ce faci acolo? a întrebat ea, cu vocea plată.

— Încerc să fac ordine… măcar aici, am răspuns fără să o privesc.

A tăcut câteva clipe. Apoi a intrat în casă fără alte cuvinte. Dar a doua zi, am găsit-o privind pe fereastră spre mine. Nu a spus nimic, dar am simțit că ceva se schimbă.

Au trecut săptămâni. Într-o după-amiază ploioasă, am auzit pași în spatele meu.

— Pot să te ajut? a întrebat Ilinca, timid.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am dat din cap și i-am întins o pereche de mănuși vechi.

— Uite, poți să plantezi semințele astea aici.

Nu am vorbit mult în acea zi. Doar am lucrat împreună, fiecare cu gândurile ei. Dar liniștea aceea nu mai era apăsătoare; era ca o promisiune că poate vom reuși să ne apropiem din nou.

În serile următoare, Ilinca venea tot mai des lângă mine în grădină. Îmi povestea despre școală, despre prietenele ei, despre cât de mult o dorise pe tata lângă ea la banchetul de clasa a XII-a.

— Știi… nu pot să-l iert că a plecat, dar nici pe tine nu pot să te iert că nu ai făcut nimic să-l oprești.

Am simțit că mă sufoc. Am lăsat sapa jos și am privit-o în ochi.

— Ilinca, am încercat… Am plâns nopți întregi, am vorbit cu el… Dar uneori oamenii aleg să plece chiar dacă noi îi iubim.

A dat din cap încet și a început să plângă. Am îmbrățișat-o pentru prima dată după luni întregi. Am plâns amândouă acolo, printre rândurile de roșii abia răsărite.

Au urmat luni de muncă în grădină. Am plantat împreună flori și legume, am râs când ne-am murdărit până la coate cu pământ sau când un arici ne-a furat căpșunile.

Într-o zi de vară, Ilinca mi-a spus:

— Mamă… cred că te-am judecat prea aspru. Știu că ai făcut tot ce ai putut.

Am simțit cum o greutate uriașă mi se ridică de pe suflet.

— Și eu am greșit… Poate nu ți-am arătat destul cât te iubesc.

Ne-am ținut de mână și am privit grădina care înflorise sub ochii noștri. Era dovada că răbdarea și dragostea pot vindeca răni vechi.

Acum, când privesc pe fereastră la florile colorate și la Ilinca zâmbind printre ele, mă întreb: câți dintre noi avem curajul să ne luptăm pentru cei dragi atunci când totul pare pierdut? Oare cât de mult putem ierta pentru a regăsi drumul spre inimile celor pe care îi iubim?