Greșeala Neintenționată a Ioanei și Cuvintele Aspre care au Urmat
„Ioana, ce ai făcut?!”, vocea Victoriei răsună în bucătărie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. M-am întors brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Nu înțelegeam ce se întâmplase. Abia mă mutasem cu o zi înainte la sora mea și deja simțeam că am făcut o greșeală.
Victoria stătea în fața mea, cu mâinile în șolduri și privirea ei aspră fixată asupra mea. „Am spus clar că nu trebuie să folosești mașina de spălat vase fără să întrebi! E stricată și Andrei a spus că o va repara când va avea timp.”
„Îmi pare rău, nu am știut…”, am încercat să mă explic, dar cuvintele mi-au fost întrerupte de intrarea bruscă a lui Andrei în bucătărie.
„Ce se întâmplă aici?”, a întrebat el, privindu-ne pe amândouă cu o sprânceană ridicată.
„Ioana a folosit mașina de spălat vase și acum s-a blocat complet!”, a spus Victoria, arătând spre aparatul care scotea sunete ciudate.
M-am simțit mică și neînsemnată sub privirea lor dezaprobatoare. Venisem aici sperând să găsesc un refugiu, un loc unde să mă pot pune pe picioare după ce pierdusem slujba. Dar acum, simțeam că am intrat într-un coșmar.
„Nu am vrut să fac probleme…”, am spus încet, dar Victoria m-a întrerupt din nou.
„Probleme? Ioana, știi cât de greu ne este și nouă? Andrei lucrează ore suplimentare ca să ne descurcăm. Nu avem timp să ne ocupăm de lucruri stricate.”
Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am ținut în frâu. Nu voiam să par slabă sau neajutorată. „Îmi pare rău”, am repetat, deși știam că scuzele mele nu vor schimba nimic.
Andrei a oftat adânc și a început să examineze mașina de spălat vase. „Va trebui să chemăm un specialist. Nu pot să o repar acum.”
Victoria s-a întors spre mine cu o privire care îmi spunea că dezamăgirea ei era mai profundă decât problema tehnică. „Poate ar trebui să te gândești dacă ești pregătită să locuiești aici. Avem nevoie de cineva care să respecte regulile casei.”
Cuvintele ei m-au lovit ca un pumnal. Am simțit cum întreaga lume se prăbușește în jurul meu. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să fiu o povară pentru propria mea familie?
Am plecat din bucătărie fără să mai spun nimic. M-am dus în camera mea și m-am prăbușit pe pat, lăsând lacrimile să curgă liber. M-am simțit singură și neînțeleasă.
În acea noapte, am stat trează ore întregi, gândindu-mă la ce ar trebui să fac. Nu voiam să fiu o povară pentru Victoria și Andrei, dar nici nu aveam unde altundeva să merg.
A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și am început să-mi împachetez lucrurile. Decizia era luată. Trebuia să plec înainte ca lucrurile să se înrăutățească și mai mult.
Victoria m-a găsit în mijlocul camerei, cu valiza deschisă pe pat. „Ce faci?”, a întrebat ea surprinsă.
„Plec”, i-am răspuns simplu.
„Ioana, nu trebuie să faci asta…”, a început ea, dar am ridicat mâna pentru a o opri.
„Victoria, nu vreau să fiu o povară pentru voi. Am nevoie de timp să-mi pun viața în ordine și cred că e mai bine să o fac singură.”
Ea a oftat și s-a apropiat de mine, punându-și mâna pe umărul meu. „Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat ieri. Știu că e greu pentru tine.”
Am dat din cap, simțind cum lacrimile îmi umplu din nou ochii. „Și pentru voi e greu. De aceea trebuie să plec.”
Am terminat de împachetat și am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. În timp ce mergeam pe stradă cu valiza după mine, m-am întrebat dacă voi reuși vreodată să-mi găsesc locul în lume.
Poate că uneori trebuie să pierdem totul pentru a ne regăsi pe noi înșine. Dar oare voi reuși vreodată să îmi reconstruiesc viața? Sau voi rămâne mereu prinsă între greșelile trecutului și incertitudinea viitorului?