„Gurmand acasă, pofticios la mama”

Când l-am întâlnit prima dată pe Andrei, palatul său rafinat a fost unul dintre lucrurile care m-au intrigat. Avea un mod de a descrie aromele și texturile care făcea ca fiecare masă să pară o aventură culinară. Pe măsură ce ne întâlneam, mă străduiam să-l impresionez cu gătitul meu, experimentând cu rețete și tehnici noi. Era mereu apreciativ, sau cel puțin așa credeam eu.

Avansând în viața noastră de căsătorie, povestea a luat o altă întorsătură. Acasă, Andrei a devenit din ce în ce mai critic cu gătitul meu. „Pastele sunt prea fierte,” spunea el cu o ușoară grimasă, sau „Friptura e prea crudă pentru gustul meu.” Indiferent cât de mult efort depuneam în pregătirea meselor, mereu era ceva care nu se ridica la standardele lui.

Totuși, în fiecare duminică când mergeam la mama lui pentru cină, Andrei se transforma într-o altă persoană. Mânca tot ce îi servea ea cu poftă, lăudându-i gătitul ca și cum ar fi fost cel mai bun pe care l-a avut vreodată. „Mamă, drobul tău este perfect,” exclama el, sau „Plăcinta asta este divină!” Chiar și-ar mai fi luat porții suplimentare fără ezitare.

Nu puteam să nu simt un fior de gelozie și frustrare. Nu era vorba că voiam să concurez cu mama lui; doar voiam să înțeleg de ce era atât de aspru cu mine și atât de indulgent cu ea. Am încercat să vorbesc cu el despre asta, sperând la o explicație sau o reasigurare.

„De ce mănânci totul la mama ta dar ești atât de mofturos acasă?” l-am întrebat într-o seară în timp ce strângeam masa.

A ridicat din umeri nepăsător. „Cred că pur și simplu sunt obișnuit cu gătitul ei,” a răspuns el, ca și cum asta ar fi explicat totul.

Răspunsul lui m-a lăsat mai confuză ca niciodată. Era oare doar obișnuința sau era ceva mai profund? Am început să-mi pun la îndoială abilitățile culinare și chiar m-am gândit să urmez un curs de gătit pentru a mă perfecționa. Dar în adâncul sufletului știam că nu era vorba doar despre mâncare.

Pe măsură ce timpul trecea, tiparul a continuat. Acasă, criticile lui Andrei deveneau mai ascuțite, în timp ce la mama lui apetitul părea de nestăvilit. Am început să mă tem de cinele noastre de duminică, știind că nu vor face decât să evidențieze discrepanța dintre comportamentul lui acasă și cel de la mama lui.

Într-o zi, după un comentariu deosebit de critic despre lasagna mea fiind prea uscată, am decis să-l confrunt mai direct. „Andrei, mă doare când ești atât de critic cu gătitul meu dar mănânci totul la mama ta fără un cuvânt,” i-am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

S-a uitat la mine pentru un moment înainte de a răspunde. „Nu vreau să te rănesc,” a spus în cele din urmă. „E doar… diferit.”

Diferit. Asta era tot ce putea oferi. Nicio scuză, nicio promisiune de schimbare. Doar o recunoaștere că lucrurile erau diferite.

Am realizat atunci că acesta era ceva ce nu puteam schimba. Standardele duble ale lui Andrei erau adânc înrădăcinate și nicio măiestrie culinară din partea mea nu le-ar fi schimbat. A fost o pastilă amară de înghițit, dar știam că trebuie să o accept dacă voiam să găsesc pacea în căsnicia noastră.

Așa că acum gătesc pentru mine și mă bucur de mesele pe care le pregătesc fără așteptarea aprobării lui. Am încetat să mai încerc să concurez cu gătitul mamei lui și am învățat să găsesc satisfacție în propria mea călătorie culinară. Nu este finalul fericit pe care mi l-am imaginat odată, dar este realitatea pe care am ajuns să o accept.