În fața oglinzii sparte: Povestea mea cu Maria

— Nu! Nu așa, Mihai! Mă tragi de păr!
Vocea Mariei răsună ascuțit în baia mică, printre sticlele cu șampon și perii aruncate la întâmplare. Mâinile îmi tremură pe coada pieptănului, iar ochii mi se umplu de lacrimi pe care mă încăpățânez să nu le las să cadă. E a treia oară săptămâna asta când încerc să-i prind părul într-o coadă decentă, dar totul pare imposibil.
— Îmi pare rău, iubito… Nu vreau să te doară.
Maria oftează și-și întoarce privirea spre fereastră. De când a rămas imobilizată, după accidentul de la serviciu, totul s-a schimbat între noi. Nu mai e femeia aceea care dansa desculță prin bucătărie sau care râdea cu poftă la glumele mele proaste. Acum, fiecare zi e o luptă cu durerea și cu neputința.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era o dimineață de octombrie, cu ploaie rece și frunze lipite de asfalt. Maria plecase la muncă grăbită, iar eu rămăsesem acasă să termin niște acte. Telefonul a sunat la 10:23. Vocea tremurată a colegei ei mi-a spus că Maria a căzut pe scări la birou și nu se mai poate mișca. Am alergat la spital cu inima în gât, iar acolo am găsit-o întinsă pe un pat alb, cu ochii mari și speriați.

— Mihai, nu-mi mai simt picioarele…
Atunci am știut că viața noastră nu va mai fi niciodată la fel.

Primele luni au fost un coșmar. Maria plângea nopți întregi, iar eu încercam să fiu tare pentru amândoi. Mama venea zilnic să ne ajute, dar între noi doi se adunase o tăcere grea, plină de reproșuri nespuse. Într-o seară, când încercam să-i dau ciorba cu lingura, Maria a izbucnit:

— De ce nu m-ai lăsat să mor atunci? Ce rost mai are viața asta?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am lăsat lingura jos și am ieșit pe balcon, unde am plâns ca un copil. Nu știam cum să-i alin durerea, nu știam dacă mai pot fi bărbatul de care are nevoie.

Apoi au început problemele mărunte, dar care ne-au măcinat zilnic: scaunul cu rotile care nu încăpea pe ușa de la baie, privirile vecinilor când ieșeam împreună pe scară, lipsa banilor pentru terapii. Dar cel mai tare o durea pe Maria faptul că nu-și mai putea aranja părul singură.

— Mă simt ca o legumă! Uite ce urât arăt!
— Ești frumoasă oricum, i-am spus într-o dimineață, încercând să-i prind părul într-o coadă stângace.
— Nu mă minți! Uite-te la mine!

Am început să caut tutoriale pe internet despre cum să aranjezi părul unei femei paralizate. Am cumpărat elastice colorate, agrafe și chiar o perie specială. În fiecare dimineață exersam, uneori cu Maria plângând de durere sau de frustrare.

Într-o zi, sora ei, Ioana, a venit în vizită și a început să râdă:
— Mihai, ai făcut-o pe Maria să arate ca o fetiță de grădiniță!
Maria a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Au urmat luni grele. Tata s-a îmbolnăvit și eu a trebuit să alerg între spital și casă. La serviciu am fost amenințat că voi fi dat afară dacă mai lipsesc. Prietenii s-au îndepărtat încet-încet; nimeni nu știe cum să reacționeze când viața ta devine o povară.

Într-o seară, după ce i-am făcut Mariei două codițe împletite (nu perfecte, dar decente), ea m-a privit lung:
— Îți mulțumesc că nu ai fugit.
— Unde să fug? Tu ești viața mea.

A început să plângă în hohote și m-a tras lângă ea pe patul îngust.
— Mi-e frică să nu te pierd…
— Nu mă pierzi. Dar trebuie să lupți și tu pentru noi.

Am început să mergem împreună la psiholog. Acolo am învățat să vorbim despre fricile noastre: teama ei că nu mai e femeie pentru mine; teama mea că nu voi face față niciodată. Au fost zile când am vrut să renunțăm amândoi. Dar ceva ne ținea împreună — poate amintirea zilelor bune sau poate speranța că într-o zi va fi mai ușor.

Familia Mariei nu m-a înțeles mereu.
— Mihai, poate ar fi mai bine s-o ducem la un centru specializat… Tu ești prea tânăr ca să-ți irosești viața așa.
Am refuzat categoric.
— Maria e soția mea! Nu e un bagaj de care să scap!

Au fost certuri aprinse cu socrii mei, discuții în șoaptă la telefon și priviri acuzatoare la mesele de duminică. Dar eu am rămas lângă Maria.

Cu timpul, am început să găsim mici bucurii: o plimbare prin parc cu scaunul cu rotile nou cumpărat din banii strânși cu greu; o cafea băută împreună pe balcon; o fotografie în care Maria zâmbește din nou.

Într-o dimineață, după aproape doi ani de la accident, i-am făcut Mariei cea mai frumoasă coadă împletită din viața mea. S-a uitat în oglindă și a început să râdă:
— Dacă mă vedea mama așa aranjată, zicea că m-am măritat bine!
Am râs amândoi până ne-au dat lacrimile.

Viața noastră nu e perfectă. Sunt zile când obosesc atât de tare încât adorm pe canapea îmbrăcat. Sunt seri când Maria plânge în tăcere și eu nu știu ce să-i spun. Dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Mă uit la Maria în fiecare dimineață și mă întreb: oare câți dintre noi ar avea curajul să rămână atunci când totul se prăbușește? Oare dragostea adevărată chiar poate învinge orice? Voi ce ați face dacă viața v-ar pune la încercare ca pe noi?