În umbra soacrei: Trei ani de căsnicie, trei ani de luptă cu doamna Ilona

— Nu așa se face ciorba, Maria! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau tăiați mai subțire! Glasul Ilonei răsuna din bucătărie ca un clopot spart, iar eu, cu mâinile tremurânde pe tocător, încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica mâncarea, dar azi, după o zi grea la serviciu, simțeam că nu mai pot. M-am uitat la ceas: era abia ora șase seara. Știam că urmează încă o seară lungă în care fiecare gest al meu va fi analizat și judecat.

Când m-am măritat cu Radu, credeam că viața noastră va fi ca în filmele acelea vechi românești, cu miros de cozonac și râsete la masă. Dar după doar două luni de la nuntă, Ilona, mama lui Radu, a venit „temporar” la noi, pentru că apartamentul ei intra în renovare. Au trecut trei ani de atunci și „temporarul” s-a transformat într-o prezență permanentă care ne-a sufocat încet-încet căsnicia.

— Maria, nu te supăra, dar nu poți să lași copilul să stea atât la televizor! Pe vremea mea, copiii erau afară, nu pe canapea! spunea ea aproape zilnic, privind-o pe fetița noastră, Ana, cu ochi critici. Încercam să-i explic că lumea s-a schimbat, că Ana are nevoie și de timp liniștit, dar argumentele mele se loveau de un zid.

Radu era prins la mijloc. Îl vedeam cum se străduiește să împace pe toată lumea, dar de cele mai multe ori tăcea sau schimba subiectul. Într-o seară, după ce Ilona a ieșit trântind ușa din bucătărie pentru că nu i-am pus destulă smântână în ciorbă, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Simt că nu mai sunt stăpână în propria casă! De ce nu-i spui nimic?

El s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți:
— E mama… Știi cum e. Nu vreau scandaluri. O să plece curând…

Dar nu pleca niciodată. În fiecare lună apărea câte o nouă scuză: ba că zugravii nu au terminat, ba că trebuie să stea cu Ana când eu sunt la serviciu. Încet-încet, am început să mă simt invizibilă în propria familie. Orice decizie luam era trecută prin filtrul Ilonei: ce mâncăm, cum ne îmbrăcăm copilul, unde mergem în weekend.

Într-o duminică dimineață, când am vrut să mergem la pădure cu Ana, Ilona a început iar:
— Nu e bine să scoți copilul pe frigul ăsta! O să răcească! Pe vremea mea nu ieșeam din casă dacă era sub zece grade!

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana mă privea cu ochi mari și triști. Am luat-o de mână și am ieșit oricum. În drum spre pădure, Ana mi-a șoptit:
— Mami, de ce e bunica mereu supărată pe tine?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că uneori dragostea dintre adulți e umbrită de orgolii și neputințe?

Seara aceea a fost decisivă. M-am așezat la masa din bucătărie cu Radu și i-am spus:
— Trebuie să alegem: ori suntem o familie noi trei și mama ta găsește o soluție pentru ea, ori eu nu mai pot continua așa. Nu vreau ca Ana să crească într-o casă plină de tensiuni.

Radu a tăcut mult timp. Apoi a oftat:
— Maria, știu că ai dreptate… Dar mi-e greu. E mama…

— Și eu sunt soția ta! Și Ana e copilul nostru! Nu putem trăi mereu după regulile altcuiva!

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ilona în bucătărie, făcând cafeaua. M-a privit lung:
— Ai vorbit cu Radu aseară? Am auzit… Știi, Maria, eu nu vreau rău nimănui. Dar mi-e frică să fiu singură.

Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. Femeia aceea puternică și critică era doar o mamă speriată de singurătate. Am simțit un nod în gât.

— Doamnă Ilona… poate găsim o soluție împreună. Poate vă ajutăm să vă mutați aproape de noi sau găsim o vecină cu care să stați de vorbă…

A fost începutul unei discuții lungi și grele. Au urmat luni de negocieri și compromisuri. Până la urmă, Ilona s-a mutat într-un apartament la două străzi distanță. Ne vizitează des, dar acum avem spațiul nostru.

Cei trei ani au lăsat urme adânci. Relația mea cu Radu a avut nevoie de timp ca să se vindece. Încercăm să fim mai atenți unul la celălalt și să nu lăsăm pe nimeni să ne umbrească familia.

Mă întreb uneori: câte familii trăiesc aceeași poveste? Câte femei își pierd vocea în propria casă din cauza unei soacre care nu știe să plece? Oare cât putem ierta și cât trebuie să luptăm pentru liniștea noastră?