Întâlnirea neașteptată cu o prietenă veche la supermarket: Totul era despre ea

— Nu pot să cred că te văd aici, Irina! am exclamat, cu sacoșa aproape să-mi cadă din mână, în timp ce încercam să-mi ascund surpriza și, poate, puțină supărare. Era aglomerație mare la raftul cu lactate, iar mirosul de cafea proaspătă de la standul din apropiere mă făcea să-mi amintesc de diminețile noastre de sâmbătă, când ne întâlneam la cafeneaua de lângă liceu. Irina s-a întors spre mine, cu un zâmbet larg, dar ochii îi trădau o oboseală pe care nu i-o știam.

— Oana! Ce surpriză! Ce mai faci? a spus ea, dar vocea îi era grăbită, ca și cum ar fi vrut să termine conversația înainte să înceapă.

Am simțit un nod în gât. De șase luni nu mai vorbisem deloc, deși obișnuiam să ne sunăm aproape zilnic. Ultima dată când am încercat să o contactez, mi-a răspuns sec: „Sunt ocupată, scuze. Vorbim altădată.” Altădată nu a mai venit niciodată.

— Bine, cred… Tu? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam cum mă învăluie o tristețe veche. Mă uitam la ea și încercam să găsesc urmele prietenei mele de altădată, dar părea schimbată, mai rece, mai distantă.

Irina a început să vorbească repede despre jobul ei nou la o firmă de consultanță, despre cât de greu îi este să facă față presiunii, despre cât de mult o stresează șeful și cât de puțin timp are pentru ea însăși. Nu m-a întrebat nimic despre mine. Nu a pomenit nimic despre faptul că nu mi-a răspuns la mesaje sau că nu a mai vrut să ne vedem. Totul era despre ea, despre problemele ei, despre cât de greu îi este.

M-am simțit invizibilă. Am încercat să-i spun că mama mea a fost internată în spital cu o pneumonie urâtă, că am avut o perioadă grea la muncă, că fratele meu a avut un accident cu bicicleta și a stat două săptămâni cu piciorul în ghips. Dar Irina doar a dat din cap, absentă, și a continuat să vorbească despre cât de mult o epuizează viața de adult.

— Știi, Oana, uneori simt că nimeni nu mă înțelege. Toți au așteptări de la mine, toți vor ceva, dar nimeni nu mă întreabă dacă sunt bine, a spus ea, privind undeva peste umărul meu, spre raftul cu iaurturi.

Am simțit cum mă înfurii. Am vrut să-i spun că și eu am nevoie de cineva care să mă asculte, că și eu am probleme, că prietenia nu înseamnă doar să fii acolo când celălalt are nevoie să se descarce, ci și să asculți, să fii prezent, să întrebi, să-ți pese. Dar nu am spus nimic. Am zâmbit forțat și am dat din cap, ca și cum aș fi înțeles perfect.

— Îmi pare rău că nu am mai vorbit, a spus ea, dar tonul era vag, ca și cum ar fi bifat o obligație. Pur și simplu nu am avut timp. Știi cum e, viața asta nebună…

— Da, știu, am răspuns, dar vocea mi-a tremurat. Nu știam dacă să fiu furioasă sau tristă. Mă simțeam ca o piesă de mobilier vechi, uitată într-un colț, scoasă la lumină doar când era nevoie de ea.

Am încercat să schimb subiectul, să-i spun ceva amuzant despre pisica mea, care a învățat să deschidă ușa de la balcon, dar Irina deja se uita la ceas.

— Trebuie să fug, am o ședință pe Zoom în 20 de minute. Poate ne vedem cândva la o cafea, mi-a spus, dar știam că nu va mai suna. Știam că promisiunea asta era doar o formulă de politețe, un mod de a încheia conversația fără să pară că fuge de mine.

Am rămas în mijlocul supermarketului, cu sacoșa în mână, privind cum Irina se îndepărtează printre rafturi. M-am simțit mică, neînsemnată, ca și cum prietenia noastră nu ar fi însemnat niciodată nimic. Mi-am amintit de toate momentele în care am fost acolo pentru ea: când a divorțat părinții ei, când a picat la BAC la matematică, când a avut prima ei dezamăgire în dragoste. Am fost mereu acolo, am ascultat, am consolat, am ajutat. Dar acum, când eu aveam nevoie de ea, nu era nici măcar dispusă să mă asculte două minute.

Am ieșit din magazin cu ochii în lacrimi. M-am așezat pe o bancă și am scos telefonul, uitându-mă la vechile noastre poze. Eram atât de fericite, atât de apropiate. Ce s-a întâmplat cu noi? Oare oamenii chiar se schimbă atât de mult sau doar își arată adevărata față în timp?

Acasă, mama m-a întrebat de ce sunt tristă. I-am spus că am întâlnit-o pe Irina și că m-a durut să văd cât de mult s-a schimbat. Mama m-a privit cu blândețe și mi-a spus: „Oamenii vin și pleacă din viața noastră, Oana. Unii rămân, alții nu. Important e să nu te pierzi pe tine în tot acest proces.”

Am stat mult pe gânduri în acea seară. M-am întrebat dacă nu cumva și eu am greșit undeva, dacă nu am cerut prea mult, dacă nu am fost prea insistentă. Dar apoi mi-am dat seama că prietenia adevărată nu ar trebui să doară atât de tare. Că nu ar trebui să te simți invizibilă, neimportantă, folosită.

Poate că Irina nu mai are nevoie de mine. Poate că nici eu nu mai am nevoie de ea. Dar doare să accepți că cineva pe care l-ai considerat parte din familie nu mai vrea să facă parte din viața ta.

Mă întreb: câți dintre noi am trecut prin asta? Câți am pierdut prieteni dragi pentru că, la un moment dat, totul a fost doar despre ei? Oare merită să mai încercăm să reparăm ceva sau e mai bine să mergem mai departe, cu inima împăcată?

Voi ce ați face în locul meu? Ați mai încerca să salvați o prietenie care pare pierdută sau ați lăsa timpul să vindece totul?