Întoarcerea Acasă: O Ușă Deschisă Spre Adevăr

— Nu pot să cred, Vlad! Nu acum, nu aici! vocea Mihaelei răsuna în apartament, spartă între șoaptă și țipăt. M-am oprit în prag, cu buchetul de lalele galbene strâns în mână, simțind cum sângele mi se scurge din obraji. În fața mea, Mihaela — femeia pentru care am suportat luni de zile de dor și nesiguranță pe front — stătea în halatul meu preferat, iar lângă ea, pe canapea, era Radu, colegul meu din liceu. Amândoi au încremenit când m-au văzut.

— Vlad… nu trebuia să vii azi… bâigui ea, încercând să-și acopere trupul cu mâinile tremurânde.

Am simțit cum tot ce construisem în minte despre revederea noastră se prăbușește. În loc de îmbrățișări și lacrimi de bucurie, am primit priviri vinovate și tăcere apăsătoare. Am lăsat florile să cadă pe parchet. Miroseau a primăvară, dar pentru mine era începutul unei ierni fără sfârșit.

— Ce cauți aici, Radu? am întrebat cu voce joasă, aproape șoptită.

El s-a ridicat încet, evitându-mi privirea. — Vlad, nu e ce crezi…

— Ba exact asta e! am izbucnit. Exact asta e!

Mihaela a început să plângă. — Îmi pare rău… nu am vrut să se întâmple așa…

Am ieșit pe balcon, încercând să respir. Bucureștiul pulsa sub mine, dar eu eram suspendat între două lumi: cea în care eram eroul care se întoarce acasă și cea în care eram doar un străin în propria viață.

Când am revenit în sufragerie, Radu plecase. Mihaela stătea pe canapea, cu ochii roșii și obrajii umezi.

— Vlad, te rog… ascultă-mă…

— Ce să ascult? Că ai obosit să mă aștepți? Că ai găsit alinare la primul venit?

— Nu e așa! Nu ești tu de vină… Eu sunt slabă. M-am simțit singură. Tu erai mereu departe, mereu cu gândul la război…

Am simțit un gust amar în gură. Am vrut să urlu, dar nu mai aveam putere. Am luat geanta cu hainele mele militare și am ieșit fără să mă uit înapoi.

Pe drum spre casa părinților mei din Ploiești, am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă… vin acasă…

— Vlad, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

— Nu pot vorbi acum… doar… pregătește-mi camera.

Când am ajuns acasă, tata m-a întâmpinat la poartă. Nu ne-am spus nimic. M-a îmbrățișat strâns și am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt singur.

Seara, la cină, mama a încercat să afle ce s-a întâmplat. Tata tăcea, mestecând absent ciorba de perișoare.

— Vlad, spune-ne… ai pățit ceva?

— Mihaela m-a înșelat cu Radu…

Mama a oftat adânc. — Of, băiatul meu…

Tata a pus lingura jos și m-a privit drept în ochi.

— Știi ce cred eu? Când viața te lovește cel mai tare, atunci afli cine ești cu adevărat.

Am dormit prost în acea noapte. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru o iubire care s-a dovedit o iluzie. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cel vinovat — prea absent, prea prins de datoria față de țară.

A doua zi am ieșit prin oraș. Ploieștiul era gri și rece. M-am întâlnit întâmplător cu Irina, fosta mea colegă de la facultate.

— Vlad! Ce surpriză! Ce faci pe aici?

— M-am întors acasă… mai devreme decât trebuia.

A văzut tristețea din ochii mei și nu a mai întrebat nimic. Am mers la o cafea și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi, Vlad… oamenii nu sunt perfecți. Dar tu meriți pe cineva care să te aștepte cu adevărat.

Vorbele ei mi-au dat curaj. În zilele următoare am început să mă ocup de lucruri simple: am ajutat-o pe mama la grădină, am mers cu tata la pescuit pe lacul din apropiere. Încet-încet, am simțit că mă regăsesc.

Mihaela m-a sunat de câteva ori. Nu i-am răspuns. Radu mi-a trimis un mesaj: „Îmi pare rău pentru tot.” L-am șters fără să citesc mai departe.

Într-o seară, stând pe banca din fața casei părintești, l-am întrebat pe tata:

— Tu ai fi iertat-o?

A zâmbit trist:

— Uneori iertarea e pentru tine, nu pentru cel care ți-a greșit. Dar nu uita cine ești și ce meriți.

Acum mă uit la cerul plin de stele și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu iluzii despre cei dragi? Oare cât curaj ne trebuie să o luăm de la capăt când totul pare pierdut? Voi ce ați fi făcut în locul meu?