Întoarcerea lui Vlad: Între dorința de a-l proteja și nevoia de a-l lăsa să plece

— Mamă, unde mi-ai pus cămașa albastră? Am interviu azi!
Vocea lui Vlad răsună din dormitorul mic, același în care a crescut, dar care acum pare prea strâmt pentru un bărbat de treizeci de ani. Mă opresc din spălat vasele și simt cum inima mi se strânge. Îi răspund cu voce stinsă:

— E pe umeraș, în dulap. Ai grijă să nu o șifonezi.

Îl aud trântind ușa dulapului. De când s-a întors acasă, după divorțul de Irina, apartamentul nostru de două camere e mereu plin de tensiune. Vlad e nervos, eu sunt obosită, iar între noi plutește mereu ceva nespus.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să-l cresc din nou la treizeci de ani. Când era mic și tatăl lui ne-a părăsit, am jurat că nu-i va lipsi nimic. Am muncit în două locuri, am renunțat la visele mele ca să-i ofer lui Vlad tot ce avea nevoie. A crescut frumos, a intrat la facultate, apoi s-a angajat la o firmă de IT. Când a cunoscut-o pe Irina, am simțit că viața mea începe să se liniștească. S-au mutat împreună, apoi s-au căsătorit. Vlad mă ajuta cu bani pe ascuns, ca să nu afle Irina că încă mă sprijină.

Dar fericirea lor n-a durat mult. Certurile au început după nici doi ani. Irina voia copii, Vlad nu era pregătit. Ea voia să se mute la casă, el nu-și permitea încă. Într-o zi, Vlad a venit acasă cu ochii roșii și valiza în mână.

— Nu mai pot, mamă. Am divorțat.

De atunci, apartamentul nostru e plin de cutii cu lucrurile lui Vlad și de tăceri apăsătoare. Eu încerc să-l ajut, dar simt că orice spun îl enervează.

— Poate ar trebui să ieși mai mult cu prietenii tăi, îi spun într-o seară.

— Ce prieteni? Toți au familie sau sunt plecați din țară! Nu vezi că am rămas singur?

Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să-l fac să se simtă vinovat. Seara târziu, îl aud vorbind la telefon cu cineva.

— Nu știu ce să fac mai departe… Parcă nu mai am niciun rost.

A doua zi dimineață găsesc scrumiera plină și resturi de pizza pe masă. Îmi vine să țip, dar mă gândesc că poate a avut o noapte grea. Strâng totul în tăcere și mă întreb dacă nu cumva l-am protejat prea mult toată viața.

Într-o duminică, sora mea, Mariana, vine în vizită.

— Lenuța, trebuie să-l lași să se descurce singur! Dacă îl cocoloșești așa, n-o să-și revină niciodată!

— E copilul meu! Cum să-l las?

— Nu mai e copil! Are treizeci de ani! Dacă nu-l împingi tu de la spate, o să stea aici până la bătrânețe!

Mă uit la Vlad care stă pe canapea cu ochii în telefon și simt cum mă sufoc între dorința de a-l proteja și nevoia de a-l vedea fericit.

Într-o zi îl găsesc plângând în baie. Mă apropii încet și îi spun:

— Vlad, știu că ți-e greu… Dar trebuie să mergi mai departe. Poate ar trebui să vorbești cu cineva… un psiholog.

Se uită la mine cu ochii roșii:

— Tu crezi că sunt nebun? Toată lumea merge la psiholog acum? Nu vreau să știe nimeni cât de slab am ajuns!

Îl las în pace. Seara târziu primesc un mesaj de la Irina: „Sper că Vlad e bine. Îmi pare rău că n-am reușit.”

Mă uit la el cum doarme pe canapea și îmi dau seama cât de mult a suferit. Îmi amintesc promisiunea lui din copilărie: „O să cresc mare și o să-ți fac viața mai ușoară.” Acum eu sunt cea care îi cară greutatea.

Trec lunile și Vlad începe să iasă din nou cu prieteni vechi. Îl aud râzând la telefon cu Radu sau ieșind la bere cu Bogdan. Într-o seară vine acasă târziu și îmi spune:

— Am cunoscut pe cineva… O cheamă Alina. Nu știu dacă sunt pregătit pentru altceva, dar mă simt bine cu ea.

Îl privesc cum zâmbește timid și simt o speranță nouă în sufletul meu obosit.

Dar conflictele nu dispar peste noapte. Într-o dimineață găsesc iar vasele nespălate și hainele aruncate peste tot.

— Vlad, nu mai pot! E casa mea și vreau ordine!

Se uită la mine furios:

— Dacă te deranjez atât de tare, pot să plec!

— Nu asta vreau… Dar nici nu pot trăi așa!

Tace și pleacă trântind ușa. Mă prăbușesc pe scaun și plâng în hohote. Oare unde am greșit? Oare l-am făcut prea dependent de mine?

După câteva zile vine acasă cu o cutie mare.

— Mamă… am găsit o garsonieră de închiriat. Plec peste două săptămâni.

Simt un gol imens în stomac, dar încerc să zâmbesc.

— Sunt mândră de tine, Vlad.

În ultima seară înainte să plece, stăm amândoi pe balcon cu câte o cană de ceai.

— Mamă… îți mulțumesc pentru tot. Știu că nu ți-a fost ușor cu mine.

Îl iau în brațe și simt că mi se rupe sufletul.

Acum casa e goală și liniștea mă apasă mai tare ca oricând. Mă gândesc dacă i-am făcut bine sau rău ținându-l aproape atâta timp. Oare cât trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Și când e momentul potrivit să-i lăsăm să-și ia zborul?