Într-o noapte de ploaie, viața mea s-a sfărâmat: Povestea unei mame care își caută fiica și iertarea

— Nu deschide, Maria! E trecut de miezul nopții, cine să fie? vocea tremurată a lui Ion răsună din dormitor, dar eu deja eram pe hol, cu inima bubuindu-mi în piept. Ploua cu găleata afară, iar sunetul insistent al soneriei părea să sfâșie liniștea casei noastre bătrânești din Pitești. Am deschis ușa cu mâinile tremurânde și am simțit cum mi se taie respirația: pe prag, sub umbrela spartă, stătea o fetiță udă leoarcă, cu ochii mari și speriați. Lângă ea, o geantă veche și un bilet mototolit.

Am căzut în genunchi, simțind cum lumea mi se prăbușește. Fetița m-a privit fără să spună nimic, iar eu am știut imediat: era nepoata mea. Am recunoscut ochii aceia verzi, aceiași pe care îi avea Ana, fiica mea dispărută de aproape șase ani. Am strâns-o la piept, plângând în hohote, în timp ce Ion a venit în fugă și a rămas împietrit în ușă.

— Cine e? a întrebat el, dar nu am putut răspunde. Am deschis biletul cu mâinile tremurânde: „Mama, nu pot să am grijă de ea. Iartă-mă. Ana.”

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Toți anii aceia de întrebări fără răspuns, de nopți nedormite, de vinovăție și speranță că Ana se va întoarce… Acum aveam o parte din ea în brațe, dar nu pe ea. Ion s-a apropiat încet și a pus mâna pe umărul meu.

— Trebuie să sunăm la poliție, Maria. Poate aflăm ceva despre Ana…

— Nu! am strigat mai tare decât voiam. Nu încă. Lasă-mă să o țin puțin în brațe…

Am dus fetița în casă, i-am dat haine uscate și ceai cald. Nu vorbea deloc, doar mă privea cu ochi mari și triști. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am așezat lângă patul ei improvizat și am privit-o cum doarme, întrebându-mă unde am greșit ca mamă.

Ani la rând m-am învinovățit pentru dispariția Anei. Era adolescentă când a început să se schimbe: tăcută, retrasă, mereu cu ochii în telefon sau plecată cu prieteni necunoscuți. Încercam să vorbesc cu ea, dar mă respingea mereu.

— Lasă-mă în pace! Nu înțelegi nimic! îmi spunea adesea.

Ion era mai dur:

— Dacă nu respecți regulile casei, poți pleca!

Poate că am fost prea stricți. Poate că nu am știut să o ascultăm cu adevărat. Într-o zi a plecat la școală și nu s-a mai întors niciodată. Poliția a căutat-o luni întregi, dar fără rezultat. Prietenii ei nu știau nimic sau nu voiau să spună. Am rămas doar cu pozele ei pe pereți și cu un gol imens în suflet.

Acum, privind la fetița asta firavă care dormea în patul Anei din copilărie, simțeam că rana se redeschide. Cine era tatăl ei? Unde era Ana? De ce a ales să ne lase nepoata fără nicio explicație?

Zilele următoare au fost un coșmar dulce-amar: încercam să mă apropii de micuță — pe care am aflat că o cheamă Ilinca — dar ea era tăcută și speriată. Mergeam cu ea la grădiniță, îi pregăteam micul dejun, îi citeam povești seara… Dar mereu simțeam că lipsește ceva esențial: răspunsurile.

Vecinii au început să vorbească:

— Ai auzit? S-a întors fata Mariei? Nu… doar nepoata… Cine știe ce a pățit fata lor…

M-am simțit judecată din nou. Ca atunci când Ana a dispărut și toată lumea șușotea pe la colțuri că sigur noi am greșit cu ceva.

Într-o seară, Ilinca mi-a spus încet:

— Bunico… mama vine?

Am simțit un nod în gât.

— Nu știu, draga mea… Dar dacă vine, o vom primi împreună.

Am început să caut răspunsuri: am sunat la vechii prieteni ai Anei, am mers la poliție cu biletul găsit. Nimeni nu știa nimic concret. Un polițist mi-a spus:

— Doamnă Maria, uneori copiii dispar pentru că fug de ceva ce nu pot spune acasă…

M-am întors acasă zdrobită. Seara aceea am petrecut-o plângând în baie ca să nu mă vadă Ilinca.

Ion s-a schimbat și el: de la bărbatul dur care nu accepta slăbiciuni, a devenit blând cu Ilinca. O ducea în parc, îi cumpăra jucării — lucruri pe care nu le făcuse niciodată pentru Ana.

Într-o zi, Ilinca a venit alergând spre mine:

— Bunico! Uite ce desen am făcut! E mama… și tu… și eu!

Am privit desenul: trei siluete ținându-se de mână sub un curcubeu. Atunci am izbucnit în lacrimi.

Au trecut luni de zile fără nicio veste de la Ana. Am început să accept că poate nu se va mai întoarce niciodată. Dar Ilinca a devenit centrul universului nostru: ne-a dat un scop nou și o șansă la iertare.

Uneori mă întreb dacă nu cumva Ana ne-a lăsat-o tocmai ca să ne dea o lecție despre iubire necondiționată — sau poate ca să ne pedepsească pentru greșelile trecutului.

În fiecare seară mă rog pentru ea și sper că într-o zi va avea curajul să revină acasă sau măcar să ne dea un semn că e bine.

M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit ca mamă? Oare strictețea noastră a alungat-o? Sau poate lipsa de comunicare? Și dacă ar apărea mâine la ușă — aș putea s-o iert cu adevărat?

Poate că mulți părinți trec prin astfel de drame fără să vorbească despre ele. Dar eu vă întreb: voi ce ați face dacă propriul copil v-ar abandona nepoata pe prag? Ați putea ierta? Sau v-ar măcina vinovăția toată viața?