Între așteptări și libertate: Povestea mea despre curajul de a spune „nu”

— Irina, nu mai visa! Rareș e băiat bun, are serviciu stabil, e din familie respectabilă. Ce-ți mai trebuie? — vocea mamei răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Mâinile ei tremurau ușor pe marginea șorțului, iar ochii îi erau plini de speranță și teamă deopotrivă.

Aveam 27 de ani și, în ochii tuturor, eram deja „fata rămasă pe dinafară”. Toate verișoarele mele erau măritate, unele cu copii, iar la fiecare masă de familie, privirile se opreau asupra mea ca niște ace invizibile. Tata nu spunea nimic, dar tăcerea lui era mai grea decât orice reproș. Rareș era băiatul pe care îl știa toată lumea din sat: politicos, cu o slujbă bună la primărie, mereu cu zâmbetul pe buze. Mama îl vedea ca pe salvarea mea.

— Nu simt nimic pentru el, mamă. Nu pot să mă mărit doar ca să fiu măritată, am încercat să-i spun într-o seară, când stăteam amândouă la masa mică din bucătărie.

— Dragostea vine după nuntă, Irina. Așa a fost și la mine cu tata tău. Nu te mai uita la filmele alea americane! Aici nu-i ca acolo.

Am cedat. Am acceptat să ies cu Rareș, să-l cunosc mai bine. La început părea atent, grijuliu. Îmi aducea flori, mă întreba ce fac la serviciu. Dar după câteva luni, am început să simt o presiune ciudată. Îmi cerea să-i spun unde sunt în fiecare clipă, cu cine vorbesc, de ce nu răspund imediat la telefon.

— Nu vreau să te pierd, Irina. Sunt gelos pentru că țin la tine, îmi spunea el cu voce joasă.

Când i-am spus că vreau să merg la o cafea cu prietena mea cea mai bună, Loredana, a făcut o criză de nervi.

— Ce ai de vorbit cu ea? Nu-ți ajung discuțiile cu mine? Eu sunt bărbatul tău acum!

M-am simțit prinsă într-o capcană. Îi povesteam mamei despre ieșirile lui nervoase, dar ea ridica din umeri.

— Toți bărbații sunt geloși la început. O să se liniștească după nuntă.

Dar Rareș nu s-a liniștit. Din contră. A început să-mi verifice telefonul, să-mi citească mesajele. Odată m-a așteptat în fața blocului două ore pentru că nu i-am răspuns la un apel.

— Dacă nu mă respecți acum, cum o să fie după ce ne căsătorim? a urlat la mine în fața scării.

Am plâns toată noaptea. Tata a venit la mine în cameră dimineața.

— Irina, nu vreau să te văd nefericită. Dar lumea vorbește deja. Dacă-l lași pe Rareș acum, cine o să te mai vrea?

Acele cuvinte m-au strivit. M-am simțit vinovată pentru rușinea adusă familiei dacă refuzam „ocazia vieții”. Am continuat relația dintr-un amestec de teamă și datorie. Rareș devenea tot mai posesiv. Într-o zi mi-a spus:

— Dacă nu vrei să fii cu mine, mai bine plec din țară! Să vezi atunci ce o să zică lumea despre tine!

Am început să mă izolez de prieteni. Loredana m-a sunat într-o seară:

— Irina, unde ești? Nu mai vii la cursurile de dans?

— Nu pot… Rareș nu vrea…

— Irina! Nu e normal ce ți se întâmplă! Trebuie să vorbești cu cineva!

Am închis repede. Mi-era rușine să recunosc cât de slabă mă simțeam. Într-o duminică, la masa de prânz, mama a adus vorba despre nuntă.

— Am vorbit cu preotul. Putem face cununia în septembrie.

Atunci am izbucnit:

— Nu vreau să mă mărit cu Rareș! Nu-l iubesc! Mă sufocă!

S-a lăsat o liniște grea ca plumbul. Tata s-a ridicat și a ieșit din cameră fără un cuvânt. Mama a început să plângă.

— Ne faci de râs! După tot ce am făcut pentru tine…

Am fugit din casă și am mers direct la Loredana. Am plâns ore întregi în brațele ei.

— Irina, ai dreptul să fii fericită! Nu trăiești pentru nimeni altcineva!

A doua zi am avut curajul să-i spun lui Rareș că s-a terminat.

— O să regreți! Nimeni n-o să te mai vrea! a urlat el.

M-am simțit eliberată și vinovată în același timp. Familia mea nu mi-a vorbit luni întregi. Tata m-a privit ca pe o străină. Mama nu-mi răspundea la telefon.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am reluat legătura cu prietenii mei, am mers la cursuri de dans, am călătorit singură pentru prima dată la Brașov. Am descoperit că pot fi fericită și fără aprobarea tuturor.

Astăzi încă simt uneori povara privirilor celor din sat sau a vorbelor aruncate pe la colțuri: „Aia care l-a refuzat pe Rareș”. Dar știu că am făcut ce era corect pentru mine.

Mă întreb uneori: câte fete ca mine trăiesc încă în umbra așteptărilor altora? Câte au curajul să spună „nu” când toți le spun „da”? Poate povestea mea le va da putere să-și asculte inima.