Între cratițe și tăcere: Povestea unei iubiri care se stinge la masa de seară

— Mirela, iar ai încălzit ciorba de ieri?
Vocea lui Lucian răsună în bucătăria mică, spartă doar de clinchetul lingurii în oala de inox. Mă opresc din amestecat, cu mâna tremurând ușor pe coada polonicului. Îi simt privirea grea în ceafă, ca o povară pe care o port de ani de zile.

— E bună, Lucian. Am pus verdeață proaspătă, am fiert-o din nou…
— Nu vreau mâncare reîncălzită. Știi bine asta.

Îmi mușc buza și încerc să nu răbufnesc. În fiecare zi, aceeași scenă. Mă trezesc la șase dimineața, înaintea tuturor, doar ca să gătesc ceva nou. O ciorbă, un fel principal, poate chiar un desert dacă am timp. La prânz, când el vine acasă de la serviciu, masa trebuie să fie aburindă, altfel se strâmbă și lasă farfuria neatinsă. Seara, povestea se repetă. Nimic nu e destul de proaspăt pentru el.

M-am obișnuit cu mirosul de ceapă prăjită care îmi intră în piele și cu mâinile crăpate de la atâta spălat vase. Dar nu m-am obișnuit cu tăcerea care s-a așternut între noi. O tăcere densă, ca o ceață care nu se mai ridică.

Uneori, când îl văd cum își plimbă furculița prin mâncare fără să spună nimic, mă întreb unde a dispărut bărbatul care mă făcea să râd cu lacrimi la cină. Unde e dragostea aia care mă făcea să gătesc cu bucurie, să inventez rețete doar ca să-l surprind? Acum totul e rutină. O rutină care mă strivește.

— Mirela, ai auzit ce-am zis?
Tresar. Îmi dau seama că am rămas cu gândurile în altă parte.

— Da, Lucian. O să fac altceva.

Nu protestez. Nu mai am energie pentru certuri. Merg la frigider, scot carne și legume, mă apuc din nou de treabă. Copiii se uită la mine din pragul ușii — Andreea are 14 ani și deja știe să citească tristețea din ochii mei; Vlad are 8 ani și încă speră că tata va glumi la masă ca altădată.

— Mamă, pot să te ajut?
Andreea vine lângă mine și începe să curețe morcovi.

— Nu trebuie, draga mea. Du-te și fă-ți temele.
— Vreau să stau cu tine.

O privesc și simt un nod în gât. Nu vreau ca ea să creadă că așa arată o familie normală: o mamă obosită și un tată mereu nemulțumit.

Seara, după ce copiii merg la culcare, îl găsesc pe Lucian în sufragerie, cu ochii în telefon. Mă așez lângă el pe canapea.

— Lucian… Putem vorbi puțin?
Ridică privirea fără chef.

— Ce e?

Îmi adun curajul.

— Nu mai pot continua așa. Simt că nu mai exist decât ca să gătesc și să fac curat. Nu mai vorbim, nu mai râdem… Nu mai suntem noi.

Se uită la mine ca și cum i-aș fi spus ceva absurd.

— Exagerezi. Fiecare are rolul lui în casă. Eu muncesc toată ziua, tu ai grijă de familie. Ce vrei mai mult?

Îmi vine să țip: „Vreau să fiu văzută! Vreau să fiu iubită!” Dar nu spun nimic. Știu că nu ar înțelege.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la mama mea, cum îmi spunea mereu: „Să nu te pierzi niciodată pe tine însăți într-o relație.” Dar eu m-am pierdut demult.

A doua zi dimineață, când mă trezesc, simt că nu mai pot continua așa. Îi las lui Lucian un bilet pe masă: „Am nevoie de o pauză. M-am dus la mama.”

Merg cu copiii la mama mea în satul vecin. Când intru pe poartă, ea mă privește lung și mă strânge în brațe fără să spună nimic. În bucătăria ei miroase a plăcintă cu brânză și a liniște.

— Mamă, nu mai pot…
Încep să plâng ca un copil mic.

— Știam că va veni ziua asta. Trebuia să vii mai devreme, Mirela.

Stăm împreună câteva zile. Mama mă ajută să-mi adun gândurile și curajul. Copiii sunt fericiți aici — Andreea râde din nou, Vlad aleargă prin curte după pisici.

Lucian mă sună abia după trei zile.

— Cât ai de gând să stai acolo?
Vocea lui e rece.

— Nu știu. Poate până când vei înțelege că nu sunt doar bucătăreasa casei tale.

Tace lung la telefon.

— Fără tine… nu merge nimic aici. Nici copiii nu-s liniștiți… Eu… Nu știu ce să fac cu mine.

Pentru prima dată după mult timp aud nesiguranță în glasul lui.

— Poate ar trebui să încercăm altfel, Lucian. Să fim din nou o familie adevărată, nu doar niște străini la aceeași masă.

Nu-mi promite nimic atunci, dar peste câteva zile vine după noi. Îmi aduce flori — pentru prima dată după ani buni — și îmi spune stângaci:

— N-am știut cât contezi până n-ai lipsit…

Nu e un final fericit ca-n filme; avem mult de muncit amândoi. Dar pentru prima dată simt că am dreptul să cer mai mult decât tăcere și rutină.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc ca mine între cratițe și tăcere? Câte au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?