Între cratițe și tăceri: Povestea unei iubiri care se stinge la masa de seară

— Nu pot să cred că iar ai încălzit ciorba de ieri, Irina! Vocea lui Darius răsună în bucătăria mică, spartă doar de clinchetul lingurii pe marginea oalei. Mâinile îmi tremură ușor, dar încerc să nu-i arăt. Îmi spun în gând că nu e mare lucru, că toți oamenii încălzesc ciorba. Dar pentru el, nu e niciodată destul.

— Darius, am venit târziu de la serviciu, n-am avut timp să gătesc altceva… încerc să mă justific, dar cuvintele mi se opresc în gât. El oftează, se ridică brusc de la masă și pleacă în sufragerie fără să mai spună nimic. Rămân singură, cu aburii ciorbei și cu un nod în stomac.

Așa arată serile mele de aproape doi ani. De când Darius a rămas fără serviciu și a început să stea mai mult acasă, totul s-a schimbat. La început, credeam că e doar o perioadă grea, că va trece. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni, iar el a devenit tot mai pretențios, tot mai greu de mulțumit. Orice încercare de a-l face fericit părea sortită eșecului.

— Irina, tu nu înțelegi! Nu pot să mănânc mâncare veche! strigă el într-o seară, când încercasem să-i dau friptura de pui de ieri. — Parcă nici nu-ți pasă!

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe în mine. Unde era bărbatul care mă făcea să râd cu lacrimi la cină? Unde erau serile noastre cu vin și povești? Acum, tot ce ne leagă e masa din bucătărie și o listă nesfârșită de nemulțumiri.

Mama mă sună aproape zilnic. — Irina, ce faci, mamă? Cum ești?

— Bine, mamă… îi răspund mereu la fel, dar vocea mea sună gol. Ea simte. — Să nu te pierzi pe tine pentru nimeni, ai auzit? îmi spune cu blândețe.

Dar cum să nu mă pierd când fiecare zi e o luptă? Dimineața mă trezesc devreme, pregătesc cafeaua și ouăle ochiuri exact cum îi plac lui Darius. Dacă gălbenușul nu e destul de moale, se strâmbă și lasă farfuria neatinsă. La prânz alerg printre rafturile supermarketului, căutând mereu ceva proaspăt — carne, legume, fructe. Seara gătesc iar și iar, sperând că poate azi va fi mulțumit.

Uneori îl aud vorbind la telefon cu sora lui, Mihaela. — Irina nu prea mai gătește ca înainte… Nu știu ce s-a întâmplat cu ea.

Mă doare fiecare cuvânt. Nu știe nimeni cât mă străduiesc. Nu știe nimeni cât plâng în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă.

Într-o duminică, la masa de prânz, tata vine în vizită. — Ce faci, fată? Pari obosită…

Darius îl întrerupe: — E obosită pentru că nu se organizează! Dacă ar fi mai atentă cu timpul ei…

Tata îl privește lung și tace. Eu simt cum obrajii îmi ard de rușine și furie. După ce tata pleacă, Darius mă ceartă că am pus prea mult usturoi în mujdei.

— Nu mai pot! îi spun într-o seară, cu voce tremurată. — Simt că nu mai sunt eu…

El ridică din umeri: — Dacă nu poți să ai grijă de casă, cine să aibă?

În acea noapte nu dorm deloc. Mă uit la tavan și îmi amintesc cum eram înainte: veselă, plină de viață, visând la excursii și seri liniștite împreună. Acum tot ce visez e o oră de liniște fără reproșuri.

La serviciu colegii mă întreabă dacă sunt bine. — Ești palidă, Irina… Ai slăbit mult.

— Sunt doar obosită… le spun zâmbind forțat.

Într-o zi, primesc un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Alina: „Hai la un ceai după muncă! Mi-e dor de tine.” Ezit. Darius urăște când ies fără el. Dar simt că dacă nu ies acum, mă sufoc.

La ceai îi povestesc totul Alinei. Ea mă privește cu ochii mari: — Irina, tu nu vezi că te stingi lângă el? Unde e fata care râdea din orice?

Nu știu ce să-i răspund. Poate că am dispărut printre cratițe și tăceri.

Într-o seară ajung acasă mai târziu decât de obicei. Darius stă pe canapea și se uită la televizor.

— Unde ai fost?

— Cu Alina la un ceai.

Se uită la mine lung: — Și cine gătește cina?

Îl privesc pentru prima dată altfel. Nu cu teamă sau vinovăție, ci cu o liniște ciudată.

— Azi nu gătește nimeni, Darius. Azi mănânci ce găsești sau comanzi pizza.

El rămâne mut de uimire. Eu intru în dormitor și mă privesc în oglindă. Chipul meu e obosit, dar ochii mei par mai vii ca niciodată.

A doua zi îmi iau câteva ore libere și merg la mama. Plâng pe umărul ei ca un copil.

— Mamă, nu mai pot… Nu știu dacă mai are rost să lupt singură.

Ea mă mângâie pe păr: — Nimeni nu merită să te pierzi pe tine însăți pentru el. Fii curajoasă!

Seara îi spun lui Darius că vreau o pauză. Cuvintele ies greu, dar le spun până la capăt.

— Poate că amândoi avem nevoie să ne regăsim…

El tace mult timp. Pentru prima dată pare nesigur.

— Și dacă nu ne mai regăsim?

— Atunci poate nici n-am fost vreodată cu adevărat împreună…

Acum stau singură la masa din bucătărie. În jur miroase a liniște și a libertate timid câștigată. Mâncarea e simplă: o salată și un ou fiert. Dar gustul e al meu.

Mă întreb: câte femei trăiesc zilnic aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem printre cratițe și tăceri? Oare chiar trebuie să suferim pentru a fi iubite?