Între Datorie și Dorință: Povara Vizitelor la Socri
„Nu mai pot, Maria! Pur și simplu nu mai pot!” am strigat eu, aruncându-mi haina pe canapea. Era vineri seara și tocmai ne întorsesem de la o altă vizită la socrii mei. Maria, soția mea, m-a privit cu ochii ei mari și blânzi, dar nu a spus nimic. Știa că eram epuizat, dar ce putea face? Erau părinții ei.
De fiecare dată când mergeam la ei, weekendul meu de vis se transforma într-un coșmar al treburilor casnice. „Alexandru, poți să tai iarba?” „Alexandru, te rog să repari robinetul din baie.” „Alexandru, ai putea să ne ajuți cu mutatul mobilei?” Și lista continua fără sfârșit. Mă simțeam ca un simplu muncitor în casa lor, nu ca ginerele lor.
În timp ce mă așezam pe canapea, Maria s-a apropiat și mi-a pus o mână pe umăr. „Știu că e greu pentru tine, dar sunt părinții mei. Nu pot să le spun nu.”
„Dar eu? Eu nu contez? Nu am și eu dreptul la un weekend liniștit?” am întrebat eu, simțind cum furia îmi crește în piept.
Maria a oftat adânc. „Alexandru, știi că te iubesc și că îmi pasă de tine. Dar trebuie să înțelegi că părinții mei sunt bătrâni și au nevoie de ajutor.”
Am tăcut, știind că avea dreptate. Dar asta nu făcea situația mai ușoară pentru mine. În fiecare weekend, mă simțeam prins într-o capcană din care nu puteam scăpa.
Sâmbătă dimineața a venit prea repede. Soarele abia răsărise când am auzit telefonul sunând. Era socrul meu, Ion. „Alexandru, ai putea să vii mai devreme astăzi? Am nevoie de ajutor cu niște lucruri în grădină.”
Am închis ochii și am inspirat adânc înainte de a răspunde. „Desigur, vin imediat.”
Când am ajuns la casa lor, Ion m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. „Mulțumesc că ai venit, băiete. Știu că e greu pentru tine.”
„Nu-i nimic, domnule Ion,” am spus eu, încercând să-mi ascund frustrarea.
Ziua a trecut lent. Am tăiat iarba, am reparat gardul și am ajutat la mutatul unor ghivece grele. În timp ce lucram, mintea mea era un vârtej de gânduri și emoții. De ce trebuia să fie așa? De ce nu puteam avea și noi un weekend doar pentru noi?
La prânz, Maria a venit să mă vadă. „Cum te descurci?” m-a întrebat ea cu o voce blândă.
„Sunt bine,” am mințit eu.
„Știu că nu e ușor pentru tine,” a spus ea, luându-mi mâna într-a ei. „Dar îți promit că vom găsi o soluție.”
Am zâmbit amar. „Sper să fie așa.”
Duminică dimineața, când ne pregăteam să plecăm acasă, Ion m-a tras deoparte. „Alexandru, vreau să-ți mulțumesc pentru tot ce faci pentru noi. Știu că nu e ușor.”
Am dat din cap, simțind cum un nod mi se formează în gât. „E în regulă, domnule Ion.”
Pe drumul spre casă, Maria a încercat să mă înveselească. „Poate weekendul viitor vom putea face ceva doar noi doi,” a spus ea cu speranță în voce.
„Poate,” am răspuns eu, dar în sufletul meu știam că va fi la fel ca întotdeauna.
Ajunși acasă, m-am prăbușit pe canapea și am privit tavanul. Oare va veni vreodată ziua în care voi putea spune „nu” fără să mă simt vinovat? Sau voi rămâne mereu prins între datoria față de familie și dorința de a avea timp pentru mine? Aceasta este întrebarea care mă bântuie în fiecare noapte.