Între Datorie și Dragoste: Povestea Unei Căsnicii Frânte

— Irina, nu mai pot. Ori ea, ori eu! vocea lui Cătălin a spart liniștea serii, răsunând ca un tunet în sufrageria noastră mică din Ploiești. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând, apa curgând peste farfurii ca o ploaie rece. Mama lui, doamna Maria, stătea în fotoliu, privind în gol, murmurând ceva neinteligibil. De luni bune, nopțile noastre erau un șir nesfârșit de crize, țipete și lacrimi.

Nu am crezut niciodată că voi ajunge aici. Când m-am măritat cu Cătălin, eram doi tineri visători, cu planuri simple: o casă mică, doi copii (pe care nu i-am avut niciodată), și liniște. Dar viața nu ne-a dat liniște. Acum douăzeci de ani, mama lui era o femeie puternică, dar boala a mușcat din ea încet, până când a rămas doar o umbră. Schizofrenia nu iartă pe nimeni.

La început, am încercat să fiu puternică. Mergeam la serviciu la școală, predam limba română la clasa a VII-a, apoi alergam acasă să o supraveghez pe mama-soacră. Cătălin lucra la service-ul auto și venea târziu. Seara, ne certam pe șoptite ca să nu o trezim: „Trebuie să facem ceva! Nu mai pot!” îi spuneam. „E mama mea, nu pot s-o dau la azil!” răspundea el cu ochii umezi.

Au trecut anii și boala ei s-a agravat. A început să mă confunde cu sora ei moartă, să mă acuze că îi pun otravă în mâncare. Odată m-a lovit cu bastonul peste mână. Am plâns în baie ore întregi, rușinată că nu pot fi mai bună. Prietenele mele mă evitau; cine vrea să asculte mereu despre nebunia din casa altuia?

Într-o seară de iarnă, după ce am găsit-o pe doamna Maria încercând să iasă afară în papuci la minus zece grade, am cedat. „Cătălin, trebuie să o ducem la un centru specializat! Nu mai pot! Mă distruge!” El s-a uitat la mine ca la un străin. „Ești egoistă! Mama a avut grijă de noi toți… Tu nu poți?”

Am început să dormim separat. El se mutase pe canapea lângă mama lui, eu rămâneam în dormitor cu ușa încuiată. Zilele erau pline de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite. La școală, copiii mă întrebau de ce sunt mereu obosită. Colega mea, Anca, mi-a spus într-o pauză: „Irina, dacă nu ai grijă de tine, te pierzi.”

Într-o duminică dimineață, când am găsit-o pe doamna Maria udând florile cu detergent de vase și râzând isteric, am simțit că mă sufoc. Am sunat la un centru de îngrijire din oraș. Am făcut programare pentru evaluare. Cătălin a aflat și a izbucnit: „Cum poți să faci asta fără mine? Ești inumană!”

A urmat o ceartă cumplită. Vecinii au bătut în țeavă. El mi-a spus cu voce joasă: „Nu mai pot trăi cu tine. Mi-ai trădat familia.” Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu.

Am plecat la sora mea, Lidia, cu o geantă de haine și inima frântă. Lidia m-a primit fără întrebări. Seara am plâns împreună la bucătărie.

— Irina, tu ai făcut tot ce ai putut. Nu e vina ta că boala asta e prea grea pentru o singură persoană.

— Dar dacă el are dreptate? Dacă sunt egoistă?

— Nu ești egoistă! Ești om! Și oamenii au limite.

Au trecut trei luni de atunci. Cătălin a depus actele de divorț. Mama lui este acum într-un centru specializat; am aflat de la o vecină că starea ei s-a stabilizat puțin. Eu încă mă trezesc noaptea cu senzația că trebuie să fug după ea prin casă.

Uneori mă uit la verigheta pe care încă nu am avut curajul să o dau jos și mă întreb: cât putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem pe noi înșine? Poate cineva să judece cât e prea mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?