Între datorie și iubire: Povestea unei familii încercate de nevoi și neînțelegeri

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul că suntem doar un bancomat pentru ai tăi! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, încercând să găsesc un răspuns care să nu-l rănească, dar nici să nu-mi trădeze părinții.

— Vlad, nu e așa… Ei chiar au nevoie de noi. Tata a rămas fără serviciu, iar mama abia se ține pe picioare cu pensia ei de boală. Dacă nu-i ajutăm noi, cine s-o facă?

— Dar noi? Noi cine ne ajută? Nu vezi că nu mai avem nici pentru ratele la apartament? Cât o să mai tragem așa?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: familia în care m-am născut și cea pe care mi-am construit-o cu greu, aici, în București. Am crescut la Bacău, într-un apartament cu două camere, unde tata venea acasă mereu obosit și mama făcea minuni dintr-o pungă de cartofi. Am jurat că, atunci când voi avea familia mea, nu voi lăsa niciodată grijile să ne despartă. Și totuși, uite-mă acum, la 34 de ani, cu inima frântă între două datorii: una de sânge și una de iubire.

În fiecare lună, după ce primeam salariul, făceam același ritual: plăteam rata la bancă, facturile și puneam deoparte pentru mâncare. Ce rămânea trimiteam acasă. La început, Vlad nu zicea nimic. Ba chiar mă încuraja. „Sunt ai tăi, Maria. E normal să-i ajuți.” Dar când au început să ceară mai mult – pentru medicamente, pentru reparații la acoperiș, pentru facturi restante – Vlad a început să se schimbe. Seara se întorcea acasă tot mai tăcut. Îl vedeam cum își frământă mâinile când deschideam subiectul banilor.

Într-o zi, după ce am trimis 500 de lei mamei, Vlad a găsit chitanța pe masă.

— Iar le-ai trimis? De unde crezi că mai scoatem luna asta pentru grădinița lui Daria?

— O să ne descurcăm… mereu ne-am descurcat.

— Nu mai merge așa! Trebuie să le spui că nu mai putem!

Am simțit cum mă cuprinde furia și rușinea. Cum să le spun părinților mei că nu mai pot? Cum să le întorc spatele când știu cât au muncit pentru mine? Tata a făcut naveta la Comănești ani la rând ca să am eu bani de manuale. Mama s-a împrumutat la vecini ca să-mi cumpere rochie la banchet. Acum, când au nevoie de mine, să le spun „nu mai pot”? Dar nici Vlad nu merita să trăiască mereu cu frica zilei de mâine.

Într-o seară, după ce Daria adormise, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, știu că te doare situația asta. Și pe mine mă doare. Dar nu pot să-i las pe ai mei fără ajutor. Sunt părinții mei…

— Și eu sunt soțul tău! Și Daria e copilul nostru! Nu vezi că ne sacrificăm viitorul pentru trecutul tău?

Am izbucnit în plâns. M-am simțit prinsă ca într-o menghină. Niciodată nu mi-am imaginat că dragostea poate fi atât de grea.

A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Tatăl tău are nevoie de bani pentru analize. Poți să ne trimiți ceva?”

Am privit telefonul minute în șir. Am vrut să-i răspund imediat „da”, dar mi-am amintit de ochii obosiți ai lui Vlad și de promisiunea făcută Dariei că o voi duce la teatru în weekend. Am ales să nu răspund pe loc.

Seara, la cină, am adus din nou vorba:

— Vlad, mama mi-a scris azi… Tata are nevoie de analize.

— Maria… te rog… nu mai pot. Hai să mergem împreună la ei weekendul ăsta și să vorbim față în față. Poate găsim o soluție.

Am acceptat cu inima strânsă. Drumul spre Bacău a fost tăcut. Daria dormea pe bancheta din spate, iar eu mă uitam pe geam la câmpurile galbene și la casele părăsite. M-am întrebat dacă toți copiii plecați la oraș trăiesc aceeași povară.

Ajunși acasă, mama ne-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… știu că vă e greu… dar nici nouă nu ne e ușor. Nu putem mereu să vă ajutăm cu bani…

Tata s-a uitat lung la mine:

— Nu vrem să vă facem rău, Maria. Dar nu avem pe nimeni altcineva.

Vlad a intervenit:

— Putem încerca să vă ajutăm altfel: poate găsim un doctor care să vă consulte gratuit sau vă ajutăm cu cumpărături când venim acasă. Dar nu mai putem trimite bani lunar.

A urmat o liniște apăsătoare. Mama a început să plângă încet.

— Ne pare rău că v-am pus în situația asta…

Pe drum spre București am simțit o ușurare amară. Poate că am făcut ce trebuia, dar rana rămânea deschisă.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Vlad s-a îmbunătățit puțin, dar încă simt privirea apăsătoare a părinților mei ori de câte ori îi sun. Încerc să compensez cu vorbe bune și vizite mai dese, dar știu că nu e suficient.

Uneori mă întreb: oare există o cale dreaptă între datoria față de părinți și responsabilitatea față de propria familie? Sau suntem condamnați mereu să alegem între două iubiri care ne sfâșie sufletul?