Între Datorie și Nedreptate: Povestea Unei Noră Românce

— Nu pot să cred! Am șoptit printre dinți, cu mâinile strânse în poală, în timp ce toată lumea din sufrageria soacrei mele rămăsese mută de uimire. Pe masă, între farfuriile cu prăjituri și paharele de suc, stătea testamentul scris de mâna ei tremurândă. Soțul meu, Radu, avea privirea pierdută undeva pe peretele cu tablouri vechi, iar fratele lui mai mic, Mihai, abia își ascundea zâmbetul satisfăcut.

— Așa am hotărât eu, a spus doamna Elena, soacra mea, cu vocea ei aspră. Mihai va primi apartamentul din Drumul Taberei. Radu… tu ai deja destule. Ai serviciu bun, ai casă cu Irina. Mihai are nevoie de un început.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Nu era vorba doar de apartament. Era despre anii în care Radu a muncit cot la cot cu tatăl lui la renovări, despre serile când veneam amândoi să-i ajutăm cu cumpărăturile sau să le ducem medicamentele. Mihai era mereu „ocupat” sau „plecat cu prietenii”. Dar acum el era cel răsplătit.

— Mamă, dar eu… am fost mereu aici când ați avut nevoie. Nu e vorba de bani sau de apartament, dar… nu mi se pare corect, a spus Radu încet, încercând să-și stăpânească vocea tremurândă.

Elena s-a uitat la el cu o răceală pe care nu i-o cunoșteam.

— Viața nu e mereu corectă, Radule. Mihai are nevoie de ajutor. Tu ai avut noroc.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să spun ceva, să-i iau apărarea lui Radu, dar privirile tuturor m-au făcut să tac. Cumnata mea, Alina, își dădea ochii peste cap, iar socrul meu privea în podea.

După ce toată lumea a plecat, am rămas singuri în mașină. Radu conducea fără să spună nimic. Am simțit că trebuie să rup tăcerea.

— Nu e drept ce ți-a făcut mama ta. Tu ai muncit cel mai mult pentru apartamentul ăla. Și eu… m-am simțit mereu ca o străină în familia asta.

Radu a oftat adânc.

— Irina, nu vreau scandal. E mama mea. Poate are dreptate… Poate Mihai chiar are nevoie mai mult decât mine.

— Dar tu? Tu nu contezi? Mereu ai pus pe alții pe primul loc! Mereu ai acceptat orice fără să spui nimic!

Am izbucnit în plâns. Toată frustrarea anilor în care am încercat să fiu noră „perfectă” a ieșit la suprafață. Sărbătorile petrecute la ei, când eram ignorată sau criticată pentru orice detaliu: „Nu pui destul zahăr în cozonac”, „Nu știi să calci cămășile lui Radu”, „Nu te pricepi la copii”.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la un job mai bun ca să fiu aproape de părinții lui Radu când au avut nevoie, cum am pus mereu familia lui înaintea dorințelor mele. Și totuși, eram tot o outsider.

A doua zi dimineață, Mihai ne-a sunat triumfător:

— Frate, sper că nu te superi… Dar știi cum e, fiecare cu norocul lui! O să fac niște modificări prin apartament… poate vii să mă ajuți?

Radu a închis telefonul fără un cuvânt. L-am văzut cum îi tremură mâinile.

— Nu pot să cred cât de lipsit de rușine poate fi! i-am spus furioasă.

— Irina… lasă-l. Nu vreau ceartă între noi din cauza lor.

Dar nu puteam să las lucrurile așa. În acea seară am mers la Elena acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Irina? Ce cauți aici?

— Vreau să vă întreb ceva: de ce? De ce l-ați ales pe Mihai? Ce v-a făcut Radu ca să merite atâta indiferență?

Elena m-a privit lung.

— Tu nu înțelegi… Mihai e mai slab. Radu se descurcă singur. Eu trebuie să-l ajut pe cel care nu poate.

— Dar nu vedeți cât îl doare? Nu vedeți că îl pierdeți?

A tăcut. Pentru prima dată am văzut o umbră de regret pe chipul ei.

Am plecat acasă și l-am găsit pe Radu stând pe întuneric în sufragerie.

— Ce rost are totul? a întrebat el încet. Să lupți pentru familie și să primești doar indiferență?

L-am îmbrățișat strâns.

— Poate că familia adevărată e cea pe care ne-o facem noi doi. Poate că trebuie să ne gândim mai mult la noi și mai puțin la cei care nu ne apreciază.

Au trecut luni de atunci. Relația cu familia lui Radu s-a răcit și mai mult. Mihai s-a mutat în apartament și nu ne-a mai căutat decât când a avut nevoie de bani pentru reparații. Elena ne sună rar și vorbește doar despre problemele lui Mihai.

Uneori mă întreb dacă am greșit luptând atât pentru acceptare sau dacă ar fi trebuit să mă detașez mai devreme. Oare câți dintre voi v-ați simțit vreodată excluși din propria familie? Merită să lupți pentru dreptate sau e mai bine să-ți vezi de drumul tău?