Între Datorie și Nedreptate: Povestea Unei Noră Românce

— Nu pot să cred, Sorin! Cum să facă mama așa ceva? Am șoptit printre dinți, cu ochii înlăcrimați, în timp ce toți ceilalți încă mai ciocneau pahare de șampanie în sufrageria mică și sufocantă a soacrei mele, doamna Maria. Mirosea a cozonac și a supă de găină, dar în aer plutea o tensiune pe care doar eu păream să o simt cu adevărat.

Sorin, soțul meu, stătea cu privirea în pământ. Își frământa mâinile și încerca să-și ascundă dezamăgirea. Fratele lui mai mic, Mihai, deja primea felicitări de la rude pentru apartamentul cu trei camere din Drumul Taberei. Noi? Nimic. Doar un set de farfurii vechi și o promisiune vagă că „o să ne ajute cândva”.

— Nu e corect, Sorin! Tu ai muncit cel mai mult pentru ea. Când a fost bolnavă, tu ai stat nopți întregi la spital. Mihai nici nu venea să o vadă! am izbucnit, uitând pentru o clipă că încă eram în casa lor.

Sorin a ridicat din umeri, cu vocea stinsă:
— E mama… Poate are motivele ei.

Motivele ei? M-am simțit ca o străină. Am crescut la țară, într-o familie unde totul se împărțea egal între frați. Când m-am măritat cu Sorin, am crezut că și aici va fi la fel. Dar nu. De la început am simțit că nu sunt „de-a lor”. Soacra mea mă privea mereu cu suspiciune, ca și cum i-aș fi furat băiatul. Niciodată nu i-a plăcut accentul meu moldovenesc sau felul în care găteam sarmalele.

În acea seară, după ce toți au plecat, am rămas singuri în bucătăria noastră mică din Militari. Sorin tăcea. Eu plângeam în pumni.

— De ce nu ai spus nimic? De ce nu ai întrebat-o de ce? l-am întrebat printre suspine.

— Ce rost are? Nu vreau scandaluri. Dacă asta a decis ea…

Am simțit cum mă sufoc de furie. Nu era doar despre bani sau apartament. Era despre respect. Despre recunoașterea sacrificiilor noastre. Ani de zile am renunțat la vacanțe ca să-i cumpărăm medicamente Mariei. Am făcut naveta la Bacău ca să-i aducem brânză proaspătă „ca la ea acasă”. Iar acum eram tratați ca niște chiriași temporari în propria familie.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la cumnata mea, Ioana:
„Sper că nu v-ați supărat prea tare… Știi cum e mama-soacră, are ea motivele ei.”

Am vrut să-i răspund ceva urât, dar m-am abținut. În schimb, am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. M-am gândit la băiatul nostru, Vlad, care dormea liniștit în camera lui micuță. Ce exemplu îi dăm noi? Să accepte orice nedreptate doar pentru că vine din familie?

În zilele următoare, Sorin s-a închis tot mai mult în el. Mergea la serviciu și venea târziu acasă. Eu mă simțeam tot mai singură. Îmi venea să mă duc la Maria și să-i spun tot ce aveam pe suflet:

— Doamnă Maria, de ce nu ne-ați spus niciodată ce aveți cu mine? Ce v-am făcut? De ce Mihai merită totul și noi nimic?

Dar n-am avut curajul. În schimb, am început să mă cert tot mai des cu Sorin.

— Tu nu vezi că mama ta ne desparte? Că ne umilește?
— Nu vreau să aleg între tine și ea! a strigat el într-o seară.
— Dar ea a ales deja!

Am simțit că mă prăbușesc. M-am dus la mama mea la Bacău pentru câteva zile. Acolo, printre mirosul de lemne arse și sunetul cocoșilor dimineața, am încercat să-mi adun gândurile.

Mama m-a privit lung:
— Fata mea, banii vin și pleacă. Dar dacă Sorin te iubește, nu lăsa o moștenire să vă despartă.

Dar nu era doar despre bani. Era despre demnitate. Despre faptul că niciodată nu voi fi „de-a lor”, oricât m-aș strădui.

Când m-am întors acasă, Sorin m-a îmbrățișat strâns:
— Îmi pare rău… N-am știut cum să reacționez.

— Nici eu… Dar trebuie să vorbim cu mama ta. Să știm de ce.

Am mers împreună la Maria. Ea ne-a primit rece:
— Așa am considerat eu că e bine. Mihai are doi copii mici, voi aveți serviciu stabil… Nu vreau discuții!

— Dar Sorin a avut grijă de dumneavoastră când nimeni altcineva nu era acolo! am izbucnit eu.

Maria s-a uitat la mine cu ochii goi:
— Tu nu ești fata mea. Nu poți înțelege.

Atunci am știut că nu era nimic de făcut. Am ieșit din apartament cu inima frântă.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat. Am învățat să fim o familie doar noi trei: eu, Sorin și Vlad. Am renunțat să mai aștept recunoaștere sau dreptate din partea altora.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult poate răni o nedreptate venită chiar din familie? Și câți dintre noi acceptăm umilința doar pentru liniște? Voi ce ați fi făcut în locul meu?