Între datorii și dragostea de mamă: Cum mi-a furat soacra liniștea și timpul cu fiul meu

— Iulia, nu mai ai de ales! Trebuie să mă ajuți, altfel pierdem casa! vocea soacrei mele, doamna Margareta, răsuna ca un ecou în bucătăria mică, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecau cu mirosul greu al grijilor. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar ochii mi se opreau pe chipul palid al lui Vlad, fiul meu de șapte ani, care încerca să-și facă temele la masa din colț.

Nu era prima dată când Margareta venea cu ochii în lacrimi și vocea ridicată. De doi ani, de când soțul meu, Radu, a murit într-un accident de mașină pe drumul spre serviciu, totul s-a schimbat. Am rămas singură, cu un copil mic și o soacră care părea să creadă că datoria ei față de familie e să mă țină captivă în trecut. Datoriile pe care le făcuse fără știrea noastră — credite rapide pentru „nevoi urgente”, împrumuturi la vecini, chiar și la cămătari — au ieșit la iveală abia după înmormântare.

— Nu pot să cred că iar ai venit cu asta! am izbucnit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Margareta s-a uitat la mine cu ochii ei reci, de parcă eu aș fi fost vinovată pentru tot.

— Ce vrei să fac? Să mă lase oamenii ăia pe drumuri? Să ajung la azil? Tu ești singura mea familie acum!

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să trag aer în piept. Blocul nostru vechi din cartierul Dristor era plin de zgomote: copii care se jucau pe alee, vecini care se certau pe locurile de parcare. Dar nimic nu acoperea vuietul din mintea mea. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să muncesc două joburi — vânzătoare la supermarket dimineața și contabilă part-time seara — doar ca să plătesc ratele făcute de altcineva?

În fiecare seară, când îl adormeam pe Vlad, îi promiteam că într-o zi vom merge la mare împreună, că vom avea timp doar pentru noi. Dar timpul meu era mereu furat: de facturi, de telefoane amenințătoare, de Margareta care nu înceta să-mi amintească ce datorie am față de familie.

— Mami, de ce ești tristă? m-a întrebat Vlad într-o seară, când credea că dorm.

— Nu sunt tristă, puiule. Doar obosită.

— Dacă aș fi mare, te-aș ajuta eu să nu mai plângi.

Cuvintele lui m-au sfâșiat. Am simțit cum mă prăbușesc în mine însămi. Nu voiam ca el să crească într-o casă plină de certuri și reproșuri. Dar nici nu puteam să o las pe Margareta pe drumuri. Era mama bărbatului pe care îl iubisem cel mai mult pe lume.

Într-o zi, după ce am primit o somație de executare silită pentru apartamentul Margaretei, am cedat. Am vândut verigheta lui Radu și lănțișorul primit la botezul lui Vlad. Am plătit o parte din datorii și am început să caut soluții disperate: am împrumutat bani de la colegi, am renunțat la abonamentul la internet, am început să gătesc doar ciorbe ieftine și cartofi prăjiți.

Dar Margareta nu era niciodată mulțumită. Orice făceam era prea puțin. Într-o seară, când am ajuns acasă după o tură lungă la supermarket, am găsit-o stând pe canapea cu Vlad în brațe.

— Iulia, trebuie să faci mai mult! Nu vezi că nu ne descurcăm?

— Ce vrei să fac? Să mă vând pe mine?

— Poate ar trebui să te gândești să-ți găsești un bărbat cu bani! Nu poți trăi doar din vise!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu voiam un alt bărbat în viața mea doar ca să scap de datorii. Voiam doar liniște pentru mine și copilul meu.

Într-o noapte, după ce Vlad a adormit, am ieșit din nou pe balcon. Am privit luminile orașului și m-am întrebat dacă există vreo cale de ieșire din acest cerc vicios. Dacă sacrificiul meu chiar are vreun rost sau doar prelungesc agonia tuturor.

A doua zi dimineață, am primit un telefon de la școală: Vlad nu se simțea bine. Am fugit într-un suflet și l-am găsit palid, cu ochii roșii de plâns.

— Mami, nu vreau să mă mai duc acasă… Mă doare burta când o aud pe bunica certându-te.

Atunci am știut că trebuie să aleg: fie continui să mă sacrific pentru datoriile Margaretei și îl pierd pe Vlad încet-încet, fie rup lanțul vinovăției și încerc să construiesc ceva doar pentru noi doi.

În acea seară i-am spus Margaretei că nu mai pot continua așa. Că voi plăti cât pot, dar nu voi mai renunța la timpul cu fiul meu pentru niște datorii care nu-mi aparțin. A urlat la mine, m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare și egoistă. Dar pentru prima dată în doi ani m-am simțit liberă.

Nu știu dacă am făcut alegerea corectă. Poate că sunt egoistă. Poate că sacrificiul pentru familie are o limită pe care nu ar trebui s-o depășim niciodată. Dar oare cât putem duce până ne pierdem pe noi înșine?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și începe dreptul la fericire?