Între dorință și singurătate: Povestea unei iubiri care nu mai vine

— Irina, iar ai venit singură la masa de Paște? Glasul mamei răsună peste farfuriile cu sarmale, tăind orice urmă de liniște. M-am așezat stingheră, simțind privirile tuturor pe umerii mei. Tata oftează, soră-mea, Raluca, își rotește ochii, iar bunica îmi strânge mâna sub masă.

— Mamă, nu e ca și cum nu încerc, am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut în rumoarea discuțiilor despre copii, rate la bancă și concedii la mare.

Adevărul e că încerc. Încerc de ani buni să găsesc pe cineva cu care să simt că viața are sens. Dar fiecare întâlnire e o nouă dezamăgire: băieți care nu știu ce vor, bărbați care fug de responsabilitate, tipi care vor doar aventuri sau, mai rău, care încă locuiesc cu părinții și nu-și pot imagina viața fără ciorba mamei lor.

Când am împlinit 30 de ani, mama mi-a adus un tort cu cifra mare pe el și mi-a spus zâmbind forțat:

— Să-ți găsești și tu pe cineva anul ăsta, Irina! Să nu rămâi singură ca mătușa Lenuța.

M-am simțit ca o piesă stricată într-un puzzle perfect. Toate prietenele mele sunt măritate sau au copii. Grupul nostru de WhatsApp s-a transformat într-o galerie de poze cu bebeluși și rețete de diversificare. Eu trimit poze cu pisica mea, Luna, și primesc doar inimioare compătimitoare.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am ieșit la o întâlnire cu Vlad, un tip cunoscut pe o aplicație. Am stat două ore la o cafenea mică din centru. El vorbea doar despre el: jobul lui la IT, cât de mult urăște traficul din București și cât de greu e să găsești o femeie „de casă” în ziua de azi.

— Știi, Irina, femeile din ziua de azi nu mai vor familie. Toate vor carieră și libertate. Eu vreau o femeie care să mă aștepte acasă cu mâncarea caldă.

Am zâmbit politicos și mi-am promis că nu voi mai ieși la întâlniri doar ca să bifez ceva pe lista așteptărilor sociale. Dar presiunea nu dispare niciodată. La fiecare nuntă la care merg singură, rudele mă întreabă:

— Tu când ne dai vestea cea mare?

Uneori mă gândesc că poate e ceva în neregulă cu mine. Poate sunt prea pretențioasă. Poate ar trebui să accept compromisuri. Dar apoi îmi amintesc serile în care stau pe canapea cu Luna în brațe, ascultând ploaia și citind o carte bună. Și mă întreb: chiar e atât de rău să fii singură?

Într-o zi, Raluca m-a sunat plângând:

— Irina, nu mai pot cu Andrei! Se poartă urât cu mine, nu mă ajută deloc cu copiii… Tu ai noroc că ești singură!

Am simțit un fior rece. Poate că nici viața „perfectă” a surorii mele nu e chiar atât de roz cum pare pe Instagram.

La serviciu, colegele mă privesc ca pe o ciudată. La fiecare pauză de cafea se discută despre grădinițe, soacre și vacanțe în familie. Eu tac. Uneori încerc să schimb subiectul:

— Ați văzut ultimul film românesc?

Dar discuția revine mereu la copii și soți.

Într-o duminică dimineață, am ieșit la piață cu bunica. Ea m-a luat de mână și mi-a spus:

— Draga mea, eu am rămas văduvă la 40 de ani. Am crescut doi copii singură și n-am murit fără bărbat lângă mine. Nu te lăsa presată! Fiecare are drumul lui.

Am simțit lacrimi în ochi. Poate că bunica are dreptate. Dar apoi mă întorc acasă și văd raftul gol din hol unde ar trebui să stea pantofii „lui” și simt un gol în stomac.

Seara, când sting lumina, mă gândesc la toate întâlnirile ratate: Mihai care m-a părăsit pentru că „nu eram destul de feminină”, Paul care voia doar aventuri de-o noapte, Alex care s-a mutat în Germania fără să-mi spună nimic… Și lista continuă.

Uneori visez că mă trezesc lângă cineva care mă iubește așa cum sunt: cu toane, cu frici, cu dorința mea nebună de a fi acceptată fără să trebuiască să joc un rol.

Dar realitatea e alta: sunt Irina, am 33 de ani, locuiesc singură într-un apartament mic din București și încă sper că undeva există cineva pentru mine.

Într-o seară am avut curajul să-i spun mamei:

— Mamă, poate că nu toți oamenii sunt făcuți pentru viața în doi. Poate că fericirea mea nu depinde de un bărbat.

Ea a tăcut lung, apoi mi-a spus încet:

— Eu vreau doar să fii fericită.

Dar ce înseamnă fericirea? Să fii iubit? Să fii acceptat? Să te accepți tu pe tine?

Poate că răspunsul nu e la capătul unei relații perfecte, ci undeva între liniștea serilor singuratice și curajul de a nu te lăsa definit de așteptările altora.

Voi ce credeți? E greșit să vrei mai mult decât compromisuri? Sau poate fericirea chiar vine când încetezi să o mai cauți cu disperare?