Între două case: Când soacra decide pentru noi

— Ioana, nu mai insista! Am spus că nu avem bani pentru două case! vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață. Îmi strâng halatul pe lângă corp, simțind cum fiecare cuvânt al lui mă taie ca un cuțit. Pe geam se vede curtea bunicilor mei, acoperită de frunze ude, iar casa veche pare să mă privească rugător, ca un copil abandonat.

— Dar Radu, e casa copilăriei mele! Bunica a murit cu dorința să nu lăsăm locul ăsta să se piardă. Tu știi ce înseamnă pentru mine… încerc să-mi stăpânesc vocea, dar lacrimile îmi ard ochii.

El oftează, evitându-mi privirea. — Știu, Ioana, dar mama… Ea nu poate să stea singură. Casa ei are nevoie urgent de reparații. Și tu ai văzut cum arată acoperișul după ultima furtună.

Nu pot să nu simt că pierd tot ce am iubit vreodată. De când ne-am mutat înapoi în sat, după ce am lăsat Bucureștiul în urmă pentru o viață mai liniștită, am crezut că vom fi o familie unită. Dar realitatea e alta: între mine și visul meu stă o femeie care nu mă va accepta niciodată cu adevărat.

Soacra mea, Elena, e genul de femeie care nu lasă nimic la voia întâmplării. Are mereu ultimul cuvânt la masă, la biserică, la piață. Când a aflat că vreau să renovăm casa bunicilor mei, a venit direct la noi acasă.

— Ioana, dragă, tu nu vezi că ești egoistă? Casa mea e și casa voastră! De ce să aruncați banii pe o ruină? La ce vă trebuie două case?

Am simțit atunci cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar despre bani sau case. Era despre cine are dreptul să decidă pentru familia noastră.

Radu nu a zis nimic atunci. S-a uitat la podea și a dat din cap. Am simțit că sunt singură în bătălia asta.

În serile lungi de toamnă, când vântul bătea printre crengile goale ale nucului din curte, mă plimbam printre camerele goale ale casei bunicilor. Îmi imaginam cum ar fi să aud din nou râsete acolo, miros de cozonac și lemne arse în sobă. Dar fiecare vis era spulberat de realitate: lipsa banilor, presiunea Elenei și tăcerea lui Radu.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la bunica. Scrisul ei tremurat spunea: „Ioana dragă, nu lăsa pe nimeni să-ți ia rădăcinile. Casa asta e sufletul nostru.” Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept.

Am încercat să vorbesc cu Radu din nou.

— Te rog, măcar o cameră să renovăm! Putem face cu rândul între case… Nu vreau să simt că am pierdut tot ce am avut vreodată.

El m-a privit trist. — Nu pot să-i spun mamei nu. Știi cum e… Dacă se supără, nu mai vorbește cu mine luni întregi. Și tata… el nici nu se bagă.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Nu contează ce simt?

A tăcut. M-am simțit invizibilă.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat dacă merită să lupt pentru ceva ce pare deja pierdut. Dacă merită să rămân într-o familie unde vocea mea nu contează.

A doua zi dimineață, Elena a venit din nou la noi.

— Ioana, am vorbit cu Radu. O să începeți reparațiile la mine săptămâna viitoare. Am chemat deja meșterii.

— Dar eu nu am fost de acord! am izbucnit eu.

— Dragă, tu ești tânără, ai timp să visezi. Acum trebuie să fim practici!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit afară fără să mai spun nimic și m-am dus la casa bunicilor. Am stat pe prispă ore întregi, ascultând liniștea și încercând să găsesc un răspuns.

În zilele următoare, Radu a început să aducă materiale la casa Elenei. Eu am refuzat să-l ajut. M-am apucat singură de curățenie la casa bunicilor: am dat jos pânzele de păianjen, am șters praful de pe fotografii vechi și am aprins o lumânare la icoană.

Vecina noastră, tanti Maria, m-a văzut și a venit la gard.

— Ioana, nu te lăsa! Casa asta are nevoie de tine. Dacă tu nu lupți pentru ea, cine s-o facă?

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să pun bani deoparte din salariul meu de educatoare. Puțin câte puțin, am cumpărat vopsea, o ușă nouă pentru bucătărie și câteva scânduri pentru podea.

Radu a observat schimbarea mea.

— Ce faci acolo? De ce nu vii să mă ajuți la mama?

— Pentru că vreau și eu un colț al meu. Dacă tu nu poți înțelege asta… atunci poate că avem o problemă mai mare decât casele astea două.

A fost prima dată când l-am văzut speriat.

Într-o seară târzie, a venit la mine în casa bunicilor.

— Ioana… Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Nu știu cum să mă împart între tine și mama…

— Nu trebuie să alegi între noi. Trebuie doar să mă respecți și pe mine ca parte din familia ta.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— O să încerc…

Nu știu dacă va reuși vreodată cu adevărat. Dar știu că eu nu voi mai renunța la ceea ce iubesc.

Poate că uneori familia nu înseamnă doar compromisuri fără sfârșit. Poate că trebuie să ne apărăm rădăcinile chiar și atunci când ceilalți nu ne înțeleg. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde trageți linia între familie și propriile visuri?