Între două case și un suflet rănit

„Nu te voi lăsa să te muți în apartamentul meu, pentru că nu voi scăpa niciodată de tine!” a spus Elena, mama soțului meu, cu o voce tăioasă care mi-a străpuns inima ca un cuțit. Stăteam în bucătăria ei micuță, cu mirosul de cafea proaspăt făcută plutind în aer, dar aroma nu reușea să îndulcească amărăciunea momentului. M-am uitat la soțul meu, Andrei, care părea la fel de surprins ca mine de vehemența mamei sale.

„Mamă, nu e vorba despre asta,” a încercat Andrei să intervină, dar Elena l-a întrerupt brusc.

„Ba da, exact despre asta e vorba! Dacă vă las să vă mutați acolo, nu veți mai pleca niciodată. Și eu am planurile mele pentru acel apartament.”

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am ținut în frâu. Nu voiam să-i dau satisfacția de a mă vedea plângând. Ne aflam într-o situație dificilă; chiria noastră crescuse din nou și abia ne mai descurcam cu cheltuielile. Apartamentul Elenei ar fi fost soluția perfectă pentru noi, cel puțin temporar.

„Elena,” am spus cu voce tremurândă, „nu vrem să-ți luăm apartamentul pentru totdeauna. Doar până ne punem pe picioare.”

Ea s-a uitat la mine cu o privire rece, de parcă ar fi fost un judecător care tocmai pronunța o sentință. „Nu e vorba doar despre voi. E vorba despre mine și despre viitorul meu. Am muncit din greu pentru acel apartament și nu vreau să-l pierd.”

Am plecat de la ea cu inima grea și cu gândurile împrăștiate. În drum spre casă, Andrei a încercat să mă consoleze.

„O să găsim o soluție, iubito. Poate că mama are dreptate într-un fel… poate că e mai bine să nu ne bazăm pe ea.”

Dar cuvintele lui nu reușeau să-mi alunge sentimentul de trădare. Cum putea cineva să fie atât de egoist? Cum putea să-și lase propriul fiu să se chinuie când avea o soluție chiar sub nas?

Zilele au trecut și tensiunea dintre noi și Elena a crescut. Fiecare întâlnire era încărcată de tăceri apăsătoare și priviri evitate. Într-o seară, după o cină tensionată la care Elena abia dacă ne-a vorbit, Andrei a izbucnit.

„Nu mai suport asta! Trebuie să facem ceva!”

„Ce putem face?” am întrebat eu, simțindu-mă neputincioasă.

„Poate ar trebui să ne gândim să ne mutăm în alt oraș. Să începem de la zero.”

Ideea lui m-a surprins. Să plecăm? Să lăsăm totul în urmă? Dar pe măsură ce mă gândeam mai mult la asta, am realizat că poate era singura noastră șansă de a scăpa de umbra Elenei.

Am început să căutăm locuri de muncă în alte orașe și am aplicat pentru câteva posturi. Într-o dimineață, Andrei a primit un telefon care avea să ne schimbe viața.

„Am primit oferta!” a spus el cu ochii strălucind de bucurie.

Ne-am îmbrățișat strâns și am știut că era momentul să facem pasul cel mare. Am anunțat-o pe Elena despre decizia noastră și reacția ei a fost neașteptată.

„Chiar plecați?” a întrebat ea cu o voce mai blândă decât o auzisem vreodată.

„Da, mamă. E timpul să ne construim propria viață.”

Pentru prima dată, am văzut o umbră de regret în ochii ei. Poate că în adâncul sufletului ei știa că greșise.

În ziua plecării noastre, Elena ne-a îmbrățișat pe amândoi și ne-a urat succes. În timp ce mașina se îndepărta de orașul nostru natal, am simțit cum o povară imensă se ridică de pe umerii mei.

Acum, privind înapoi la tot ce s-a întâmplat, mă întreb: oare câte relații sunt distruse din cauza mândriei și a fricii? Și cât de mult suntem dispuși să sacrificăm pentru a găsi pacea? Poate că răspunsurile nu sunt simple, dar știu că uneori trebuie să alegem drumul mai greu pentru a ajunge acolo unde ne dorim cu adevărat.